Încă înainte de a ajunge Bruno în Scoția am fost foarte atentă la câinii scoțienilor, ca să știu la ce să mă aștept și cum să evit situațiile neplăcute care s-ar fi putut ivi din cauza temperamentului pe care îl are patrupedul meu răsfățat. Am remarcat lucruri care m-au uluit și pe care țin neapărat să le fac publice.
1. Unii scoțieni au câini de rasă, cel mai probabil cu pedigree din cel mai curat, mai pur. Mă uit la ei și nu le pot găsi nici un defect, oricât de critic mi-ar fi ochiul.
2. Totuși, cei mai mulți scoțieni plimbă în lesă caini care seamănă uimitor de bine cu maidanezii noștri. Să fie oare urmarea acțiunilor celor puțini care, în România, se zbat pentru a salva de la moarte animalele fără stăpân sau fiecare popor are maidanezii săi?
3. Pe străzile din Wishaw, orășelul în care locuiesc, nu există nici urmă de câine fără stăpân.
4. Toți câinii care seamănă cu maidanezii noștri sunt rotunzi spre grași.
5. Câinii scoțienilor nu socializează între ei decât în rare cazuri, când probabil se cunosc de mici sau când stăpânii lor sunt buni prieteni.
6. În Wishaw nu există părculeț special creat pentru câini. Ca pentru a compensa această lipsă, câinii se pot juca și își pot face nevoile în parcul unde există loc de joacă pentru copii și teren de sport cu pistă de alergare, aparate pentru gimnastică etc.
7. Scoțienii nu adună rahatul câinilor și toți se uită cruciș la mine când mă văd aplecându-mă, cu punga în mână, decisă să adun până la ultima fărâmiță de mizerie.
8. Proprietarii scoțieni de câini evită pe cât posibil întâlnirile nas în nas cu alți câini.
9. Dacă totuși se întâmplă să se latre doi câini, toată lumea rămâne relaxata și zâmbitoare.
10. Mulți scoțieni își lasă câinii să alerge liberi prin iarba mereu verde și îi prind în lesă numai dacă apare un alt câine.
11. Câinii scoțienilor au prin magazine o varietate infinită de recompense, jucării, hrană, obiecte pentru dresaj, produse de igienă etc.
12. Foarte multe magazine din Scoția permit accesul câinilor în incinte. Am văzut inclusiv la supermarket un labrador, e drept, utilizat pe post de câine însotitor. La pet shop oamenii chiar sunt încurajați să vină cu patrupedul din dotare.
13. Scoțienilor le plac în general câinii de talie medie / mare.
14. După sosirea unui câine în Scoția, un reprezentant SPCA vine la domiciliu pentru a verifica dacă documentele corespund cu realitatea de pe teren (se scanează microcipul, în primul rând).
15. Cetățenii sunt îndemnați să facă donații pentru puținele animale pe care SPCA le are în grijă în adăposturi. Prin magazine există locuri special amenajate unde oamenii pot lăsa alimente, jucării, bani etc, iar acasă sosesc scrisori impresionante, cu fotografii și povesti ale cățeilor ajunși la adăpost.
16. Aproape oricine poate adopta un animal aflat în proprietatea SPCA, dacă îndeplinește anumite condiții și dacă este dispus să plătească o sumă care poate depăși 300 de lire (în care sunt incluse prețurile vaccinurilor, deparazitărilor, vizitelor medicale de care a beneficiat câinele / pisica). Cei care dețin deja unul sau mai multe animale sunt rugați să vină la adăpost cu el/ele pentru a vedea dacă se acomodează cu animalul dorit pentru adopție. Întâlnirile au loc pe teren neutru.
17. Au scoțienii un câine pe care, dacă aș fi dispus de mai mulți bani și de o curte, l-aș fi adoptat fără să stau o clipă pe gânduri, să îi aduc lui Bruno un frățior care îi seamănă din multe puncte de vedere. Iată-l pe frumosul Alfie – cioroiul, după cum l-a numit Mihai care, cunoscându-mă atât de bine, când l-am întrebat care crede că este câinele meu preferat, din cei aproape 60 de căței, mi l-a arătat exact pe Alfie:
