Încerc să pozez un paragraf din cartea Viața secretă a albinelor. Fotografia iese neclară. Am zeci de variante în calculator, toate încețoșate. Oamenii ar putea spune că nu (îmi) citesc (blogul) din cauză că nu văd bine literele. Mă enervez. Conștientizez faptul că sunt incapabilă să fac o poză bună. Nu am nici bani ca să-mi cumpăr un aparat foto deștept, să facă treaba în locul meu. Mai bine să îl filmez pe Bruno, care s-a tolănit la picioarele scaunului, plictisit. Ce-ar fi dacă aș face un video educativ, să le arăt posesorilor de patrupede cum se periază un câine?

Zis și făcut. Prind peria, pornesc filmarea și periez, periez, periez, deși de undeva, din adâncul minții, un clopoțel încearcă să mă avertizeze că e ceva în neregulă. Bruno se miră și el, dar trece cu ușurință peste toate și savurează momentul de răsfăț, întorcând totuși capul din când în când, nedumerit. Abia după 20 de secunde îmi pică fisa: din grabă, din neatenție, din cine mai știe ce, am periat câinele cu peria mea de păr, în loc să îl periez cu a lui. Râd, râd cu lacrimi și lumea devine deodată mai luminoasă, mai colorată, mai veselă.

20 martie 2017. Ziua fericirii, ziua în care mi-am amintit că viața e frumoasă chiar și când nu ai destui bani. E suficient să fie lângă tine patrupedul pe care îl iubești, e suficient să ai mintea deschisă și să poți râde când faci câte o gafă. Câinele și-a dat seama că îl periez cu ceva nepotrivit, eu nu. Sau prea târziu. :)))