Într-o altă viață am fost probabil medic sau măcar asistent medical, altfel nu îmi pot explica motivele pentru care simt nevoia de a curăța orice rană, de a rupe cojile și a dezinfecta totul în jur. Sunt grijuliu cu orice ființă neajutorată, dar în special cu mami, care tot timpul are câte o bubă numai bună de îngrijit. Nu stă prea cuminte la ședintele de tratament, însă profit de fiecare neatenție din partea ei pentru a-mi face datoria așa cum se cuvine.
Întinsă pe canapea, mami citea ultimele pagini din cartea Umbra muntelui. A simțit în talpă un soi de gâdilici. Ciup-ciup, ciup-ciup… În prima clipă a crezut că o ling, apoi a avut senzația că vreau să o mușc. Eu sunt un câine cu capul pe umeri. Cum să mușc omul care mă hrănește și mă iubește? Se poate, mami, să îți imaginezi așa ceva?
Când a reușit să își dezlipească ochii din carte, și-a dat seama că mă străduiam să îi smulg cu dinții bulinele de cauciuc de pe talpa șosetei. Încă nu m-am lămurit dacă există risc de infecție din cauză că mami nu mi-a permis să rup toate acele cojite verzi din talpă. Rămân în alertă, pregătit pentru orice va veni.
Doar tati a înțeles că îmi fac datoria. Băiat bun cum îl știți, mi-a promis o recompensă substanțială, știind că sunt un câine pofticios. Iată mutra mea din clipa când am aflat că va face clătite:
Poftă bună, Bruno! 🙂
Pentru că meriţi! 🙂
😀