Skip to main content

Caine ca al meu nimeni nu are

Eu nu imi permit luxul de a-l lasa liber pe Bruno in spatii deschise. 🙁 O singura data am facut asta in spatele blocului, cand eram in tara, intr-o zi in care nu era nici tata-mare afara. La un moment dat, in timp ce Bruno cerceta niste urme, o batrana cu un catelus a aparut pe o alee vecina, la vreo 15 m de noi. Bruno a tasnit ca din pusca spre caine, cu blana ridicata pe spate. Nu am avut timp sa reactionez, iar el nu a vrut sa ma auda. A ajuns la catel, s-a dat de-a berbeleacul peste el si apoi s-a oprit mirat, parca intrebandu-se ce cauta acolo. Dar nu stiu daca data viitoare am fi la fel de norocosi, caci Bruno reactioneaza tare urat cand intalneste alti caini.

Aproape ca mi-am pierdut speranta. Si rabdarea. Bruno are 4 ani. Il am de cand avea 4 luni. Din prima zi a reationat urat la vederea altor caini. Era un cosmar pana ajungeam la parculet, caci treceam pe langa haite de maidanezi si pe langa curti in care erau caini. La parculet a fost cuminte pana pe la un an si ceva, dupa care a atacat un husky din senin, in timp ce se jucau. Normal ca nu am incredere sa il las liber vreo secunda. Plimbarile sunt pentru mine un calvar. Nu ma pot bucura, caci trebuie sa fiu in alerta permanent.

Am cerut sa fiu inclusa in tot felul de grupuri pe facebook pentru a invata tehnici de a potoli cainele care rectioneaza urat la vederea altor caini. Urmaresc mereu filmulete pe youtube si incerc sa pun in practica, dar cred ca nu mai am suficienta rabdare. Bruno e un caine minunat si face tot ce ii cer, dar numai in casa si in curte la noi. Cum iese pe strada, se transforma, e alt caine. Plimbarile cu el sunt un cosmar. Ma intorc intotdeauna acasa epuizata fizic si mai ales psihic.

Inca ceva, ca sa fie clara problema: cand stateam in Romania, de acasa si pana la veterinar faceam maxim 5 minute. Singura. Cu Bruno era un cosmar. Pe strada nu ii trebuie recompense de nici un fel. Nu exista nimic pe piata care sa nu fi fost incercat. Umpleam borseta cu bucatele de carne macra de vita (pe care in mod normal o adora) ca sa pot trece cu el pe strada aia. O singura strada ne despartea de cabinet. Ei bine, intre 2 latraturi si smucituri pentru a ajunge la cainii din curtile pe langa care treceam prindea in dinti bucata de carne, dupa care o scuipa ca sa se poata concentra la caini. Cosmar, nu altceva.

Nu vreau sa spun nimic cu acest articol. Sunt lucruri pe care le-am mai povestit intr-un fel sau altul pe bloguri. Astazi doar am luat cu copy paste raspunsurile mele la discutia cu un dresor de pe un grup de fb. Caine ca al meu nimeni nu are.

2 thoughts to “Caine ca al meu nimeni nu are”

  1. L-ai descris pe Boby, boxerul pe care l-am gasit in 2004 (avea 2-3 ani) si l-am avut pana in 2012; era numit in cartier “domnul problema” pentru ca latra la tot ce avea patru picioare si facea “ham” – ne ocoleau nu doar cei care aveau caini, ci si cei fara caini! Abia l-am invatat sa mearga in lesa. Avea doi prieteni: un catel (gasit si el) si o catelusa – cu acestia se juca frumos pentru ca stapanii lor au avut rabdare ca Boby sa se imprieteneasca cu ai lor. Abia tarziu m-a invatat cineva sa port cu mine o nuia si de cate ori Boby latra sa ii ating botul, pe lateral, cu nuiaua – nu sa lovesc! doar sa ating usor botul, pe lateral. Si Boby a renuntat sa mai faca scandal! Se agita in ham, dar de galagie scapasem. Cu Miki (avea 4-5 ani cand a fost gasita) am procedat la fel, pentru ca latra la tot ce avea 4 picioare si blana – am inceput din timp, si acum nu mai am nevoie de nuia (mai latra, uneori, dar nu la tot ce misca) 🙂

    1. Am incercat si eu cu nuielusa (era de fapt o teaca de catalpa). A avut mare succes, dar numai in prima zi, cat a durat surpriza. Dupa care s-a obisnuit si nu a mai bagat-o in seama. :)))))

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.