Cafeaua e mai bună când o bei cu prietenii

Mă trezea întotdeauna aroma de cafea. Ridicam pleoapele și zâmbetul tău mă întâmpina ca un soare de vară. Ne ascundeam amândoi în bucătărie. Ne simțeam ca niște conspiratori dornici să schimbe lumea. Mica noastră lume. Povesteam câte în lună și în stele, ascunși în fumul țigărilor, protejați de aburul cafelelor.

Cu o mângâiere îmi alungai spaimele, cu un zâmbet mă făceai să uit dezamăgirile. Îmi dădeai curajul de a lupta cu viața și îmi stăteai scut la fiecare pas. Ne făceam planuri de viitor. Despre unele dintre ele știam că sunt irealizabile, însă ne distram grozav imaginându-ne acel “cum ar fi…”.

Mii de asemenea dimineți am savurat împreună și toate au avut gustul inconfundabil dulce-amărui al cafelei vorbite cu cel mai bun prieten, cu tine, iubitul meu. Apoi, din senin, un nor negru ne-a întunecat fericirea și ne-a răpit magia în care ne învăluiam. Te-ai lăsat de băut cafea. Mi-ai dat și mie viața peste cap când ai luat, independent de voința ta, această decizie.

Ai distrus vraja, ai distrus unul dintre motivele pentru care zâmbeam. Demoni de tot felul umblă începând de atunci prin mica mea lume.

Mă trezesc dimineața înainte de răsăritul soarelui. Știu că nu te mai ridici din pat pentru a face cafeaua. Singură în bucătăria rece, înfofolită în halatul tău de baie, pun cafetiera pe foc și lăcrimez imaginar amintindu-mi de zilele când nu mă lăsai să ies din așternuturi până licoarea magică nu aburea în cești.

Fug în dormitor. Tu încă dormi. Deschid calculatorul și urmăresc, pe ascuns, cum se laudă alții pe facebook că își beau cafelele alături de prieteni.

Sforăitul tău mă enervează. Aș vrea să te trezesc, dar știu că ar fi degeaba. Nu mai bei cafea, oricât ar fi de bună, de fierbinte, de aromată. Ai uitat de farmecul dimineților de altădată. Poveștile de demult s-au pierdut în fumul țigărilor arse. Dulcele-amărui al planurilor de viitor irealizabile e acum doar un amar de cafea băută în liniștea dormitorului, unde numai sforăitul tău tulbură aparenta pace domestică.

Nu ți-am spus niciodată cât îmi lipsesc diminețile noastre de mici conspiratori dornici să facă lumea mai roz, mai dulce, mai aromată, ca o cafea bună, fierbinte, ascunsă în fum de țigară. Spăl ceașca și o întorc cu fundul în sus. O altă dimineață irosită.

Cafeaua e mai bună când o bei cu prietenii, dar tu, prieten al meu, iubitul meu, soarele meu, ai uitat asta. Încă mai dormi, deși eu am golit cafetiera și am ars câteva țigări. Mi-e sufletul amar de-atâta dor de o cafea vorbită, iubitule!