De cum a coborât din mașina care l-a adus în Scoția, Bruno a văzut verde în fața ochilor. La propriu. După ce a plâns și a alergat în urma microbuzului, speriat că pleacă fără el, și-a dat seama că a ajuns la destinație, că suntem acolo, lângă el, nerăbdători să îl îmbrățișăm, să îl răsfățăm, să îi prezentăm împrejurimile. Ne-a lins, ne-a pupat, ne-a luat cu el în dansul nebun din jurul cozii. Nu i-a păsat că plouase toată noaptea și că pământul Scoției mustea de apă.

Ne-a alergat printre blocuri, de la un teren cu iarbă la altul, a stropit toți pomii și toți stâlpii, a mirosit urmele altor câini și s-a comportat uimitor de civilizat. Nici nu avea motive să fie altfel: pe străzile din Wishaw, la anumite ore ale zilei, rareori se întâmplă să vezi vreun trecător. Singurele vietăți care pot fi zărite sunt iepurii, veverițele, vulpile, coțofenele și pescărușii. Mă străduiesc să îmi țin câinele aproape, căci pentru fiecare ureche de iepure se stă după gratii trei luni.

Abia la a treia ieșire din casă și-a revenit Bruno și i-a lătrat câteva cuvinte unui dulău care se plimba liniștit cu stăpâna. Mi-a fost teamă că vom da de necaz, căci auzisem multe povești de groază despre legile din Marea Britanie și despre cât de repede poți fi reclamat dacă animalul tău deranjează pe cineva. Din fericire, Bruno a lătrat în limba română și dulăul nu l-a înțeles, așa că și-a văzut în continuare de drum fără să îi răspundă.

Bruno (nu prea) scoțianul pe atunci, neavând de ales, s-a apucat să învețe bunele maniere englezești și a ajuns la performanța de a nu mai lătra după alți câini decât în cazuri excepționale și atunci numai pentru o clipă. Nici măcar nu mai ridică pe spinare blana, așa cum obișnuia să facă încă de când era pui. Deocamdată nu am curajul de a-l lăsa să se apropie de cățeii pe care îi întâlnim în plimbare, dar probabil va veni și acel moment, caz în care voi solicita în numele lui Bruno cetățenie scoțiană.