Mă dor urechile de atâta liniște. Bucuria mi-a fost de scurtă durată. Am așteptat să plece amândoi, să pot scăpa de rockerii care îmi spărgeau timpanele și de comentatorii meciurilor de fotbal, mult prea gălăgioși pentru gustul meu. În singurătatea casei, doar degetele tropăie pe taste, rupând coconul de tăcere în care sunt învăluită. Aud câinele cum sforăie din timp în timp. Visează ceva. Deschid larg fereastra, să intre aer curat și să aud glasuri omenești. E nefirească această liniște. Animalele dorm pe canapea. Ursula moțăie la pervaz, ca-ntr-o vitrină. O voce cristalină rupe tăcerea:
-PURICI!
Îmi imaginez că micuța de 6-8 ani a văzut pisica și mă trec valuri de nervi. Primul impuls mă îndeamnă să ies la fereastră și să îi spun ceva de copilul mă-sii. Apoi îmi dau seama că doar părinții sunt vinovati și înjur în gând, cu sete, cu toată dușmănia acumulată în cele câteva zile de când adăpostesc în casă un pisoi de două luni care are piciorul rupt în două locuri și bazinul făcut praf. Un pisoi care nu poate merge, ci doar se târăște.
Din cauza celor care își învață copiii că pisicile înseamnă “purici” și câinii înseamnă “mușcături”. Să vă bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip, și bip (puteți include aici orice înjurătură vreți, că eu am un repertoriu foarte bogat)!!!
Mă bucur că nu sunt băieții mei acasă. Rău s-ar fi enervat auzind un copil spunând despre Ursula doar că are purici. Și-ar fi amintit imediat cât ne costă deparazitările, dar și câte animale suferă pe străzi, la mila întâmplării, a (ne)norocului. Ar fi înjurat mai rău decât mine, mai ales dacă le-aș fi povestit și de femeia care m-a întrebat despre Bruno la magazin: “mușcă sau nu mușcă?”. Am fost tentată să asmut câinele pe ea, să verifice singură, apoi m-am calmat și i-am explicat că i-aș fi pus botniță dacă obișnuia să muște.
Sau dacă m-aș fi plâns de bătrâna de la scara vecină, cea care își învață nepotul să fie cuminte, că altfel îl mușcă câinele (pare aproape ciudat că nu a amintit de doctorul care îi va face injecții și de politiștul care îl va aresta, nu-i așa?). De două ori până acum s-a întâmplat să îi spună asta și să arate în același timp spre Bruno. Data viitoare va fi rândul meu să le dau lecții despre câini și despre educația copiilor.
Sunt convinsă că băieții mei nu ar fi rezistat și-ar fi ieșit afară când, mai spre seară, Bruno a lătrat cu furie, iar eu am întors capul la timp pentru a vedea cum o puștoaică îmi stropea geamul. Se mai miră cineva când spun că simt tot mai des impulsul de a fugi nu în lume, ci de lume, de toate aceste răutăți gratuite, de viitorul care pare să transforme copiii în ființe fără suflet, fără compasiune, fără minte?
🙁
🙁