Sunt voci care susțin că blogurile sunt pe moarte, că toate cuvintele adunate în ele vor ajunge la cimitirul speranțelor deșarte, căci viitorul este al vlogurilor, al pozelor mai mult sau mai puțin reușite, al comunicării cu ajutorul emoticoanelor. Refuz să cred. Oamenilor le place să scrie. Unii încă nu au aflat sau nu au încercat cu adevărat. Oamenilor le place să citească. Poate că unii încă nu au găsit textele potrivite. Poate că alții vor tot mai mult.

Poezii, povești, afișe, etichete de borcane… Eu citesc tot ce îmi iese în cale. Aș citi și cuvintele scrise de tine, dacă mi le-ai oferi. Nu mă interesează dacă ai deja cărți publicate sau dacă e prima ta încercare de a însăila un text. Haide să ne bucurăm împreună de frumusețea cuvintelor, a ideilor, a poveștilor. Lasă în comentarii sau în mesaj privat textul tău și, dacă vrei, eu îl public pe unul dintre blogurile mele, să rămână acolo până la sfârșitul internetului.

Textul poate fi oricât de lung sau de scurt vrei. Poate fi despre orice dorești sau chiar despre nimic. Important este să îl oferi ochilor curioși ai lumii.

Fragment dintr-un text pe care l-am scris în 2014:

A știut! Din clipa în care l-a zărit, a știut ce este. Pe o plajă pustie, pe nisipul aspru, undeva la capătul timpului, a văzut cimitirul. Cimitirul speranțelor închise în sticle. Plaja era plină de mesaje venite din ape agitate. Aruncate pe uscat, poticnite în nisipul auriu, degradate de sarea lacrimilor ce alcătuiau marea, abandonate, mesajele încercau să își ascundă literele de soarele arzător al amiezii. Știau! Știau că soarta le era pecetluită, că pentru ele nu exista speranță, nici bucurie… Se prefăceau că nu știu…

Și tot din 2014, din vremea când participam la un joc blogosferic minunat (Gând din cuvânt):

Iluzorie, dar pură bucurie îmi învăluie mintea, irupând năvalnic din suflet dornic de atenție și apreciere. E bucuria născută din mirarea ochilor ce îmi citesc cuvintele brodate peste brâu, din laudele ce mi le aduc aceia care îndrăznesc a vorbi unui viteaz ca mine, din speranța aproape deșartă de a deveni, din croitoraș, al lumii împărat.

Peste felia mea de pâine cu magiun să nu se-așeze nimeni și nimic, căci șapte dobor dintr-o lovitură!