Nu stiu cum se face, dar in fiecare septembrie mie imi vine chef sa ies in natura, sa adun tot felul de frunzulite, de floricele, de mici lucrusoare cu care sa imi fac macar un aranjament de toamna. Unele imi ies mai bine, altele mai putin bine, insa bucuria pe care o simt in suflet atunci cand anticipez momentul, cand ma aplec prin parcuri sau pe strazi dupa o frunza ingalbenita, dupa o ghinda bondoaca ori dupa o castana lucioasa, parca nu se compara cu nimic. Imi place toamna, imi plac mult culorile sale si, daca as putea, mi-as face din frunzele toamnei vesminte pe care sa le port un an intreg, pana la intoarcerea acestui frumos anotimp.
Sa fie faptul ca sunt nascuta in septembrie? Sa fie doar gandul ca frumusetea e trecatoare si ca as vrea sa pastrez intr-un coltisor macar un crampei din ea? Habar nu am si cred ca nici nu vreau neaparat sa aflu. Ma multumesc sa adun mici comori, sa le asez in aranjamente de toamna mai mult sau mai putin reusite, sa le privesc si sa ma bucur de ele. Ieri am avut parte de un astfel de moment. A fost chiar un singur moment, caci de cum am terminat de facut fotografii si am postat pe facebook una dintre ele, cu gandul sa ma laud putin, draga mea Miti, cea mai iute si mai obraznica pisica din lume, a avut grija sa rastoarne cosul si sa scormoneasca prin muschiul inca verde, printre capacelele de ghinda si merele padurete, printre boabede strugure si frunzulite ingalbenite, printre fructe de iedera si mici conuri de brad.
Sa nu ma intrebati cum arata patul meu la final. Va spun eu de bunavoie si nesilitade nimeni: de parca ar fi trecut pe acolo o multime de cai naravasi care ar fi rascolit pamantul cu puternicele lor copite. :)))
Dar am avut aranjament de toamna. Si inca il mai am, in poze.
