Cobor tiptil din pat, atentă să nu fac zgomot. Pașii mei lasă urme calde pe podea. Primesc la schimb, ca de obicei, o atingere înfiorător de rece. Impersonală. E atât de multă nepăsare în felul în care cimentul neacoperit de nimic primește amprenta vieții mele, încât mă cutremur. Îmi amintesc fără să vreau de toți oamenii care, de-a lungul vremii, cu tot atâta nepăsare mi-au furat căldura din suflet și mi-au dat înapoi gheața pe care o aveau în inimi.
Pun cafeaua la foc și aprind o țigară. E aproape miezul nopții. Pe la vecini e o liniște de sfârșit de lume. Să nu-i trezesc. Dau mai încet sonorul gândurilor care m-au învăluit în cenușiu. Ascult liniștea casei. Îmi spune povești de demult. Povești a căror amprentă încă o plimb cu mine prin lume. Povești la umbra cărora îmi trag răsuflarea când viața e prea grea.
Fusese o zi geroasă. Pe atunci nu mă deranja prea tare frigul iernii. Nici nu căram în spate un sifonier întreg de haine. Aveam sângele fierbinte și tot fierbinte era pasiunea cu care iubeam viața. Liniștea serii s-a sfărâmat în tot atâtea bucățele câte ciocănituri delicate în ușă. Am îndoit pagina și am lăsat cartea pe fotoliu, să păstreze locul cald și povestea vie. Încă nu știam că adevărata poveste aștepta să intre în casă, la adăpost de viscol.
L-am privit mirată. Era pentru prima dată când venea la mine. Și, tot pentru prima dată, de pe chipul său lipsea zâmbetul. Pe sub piele mi s-a strecurat un frig rău, ca o presimțire. A pățit ceva grav, mi-am spus. El, atât de vesel mereu, cu un zâmbet atât de luminos și cu ochi fierbinți ca soarele în toiul verii, era acum palid, încercănat, învins. L-am poftit în casă.
Învârtea sacoșa dintr-o mână în alta, încurcat. Mirarea mea continua să crească. El, timid?
-Ți-am adus ceva.
A întins punga spre mine și s-a trântit pe canapea. Mi-am strecurat un ochi curios în plasă. Era plină cu dulciuri de tot felul. Pe atunci, eu rareori mâncam altceva în afară de înghețată, ștrudele cu mere și ciocolată. Am fost tentată să îi spun asta, însă hohotul lui de plâns m-a oprit la timp. Avea fața ascunsă în palme și umerii căzuți. Mintea mea refuza să creadă ceea ce vedea.
M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe. Am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine, pentru noi. Nu știu cât timp am stat îmbrățișați. Mult. Până când trupurile noastre au devenit unul. Până când sufletele noastre s-au atins și s-au împletit. Abia atunci a ridicat privirea spre mine. I-am șters lacrimile și i-am atins cu buze calde ochii înroșiți. Mă durea suferința pe care o simțeam venind în valuri tumultoase.
-E ziua mea astăzi. Împlinesc 27 de ani. Nimeni, absolut nimeni nu mi-a spus La mulți ani! Înțelegi? Nici astăzi, nici altă dată. Niciodată!
Am plâns mult timp alături de el. Pentru mine, ideea era de neconceput. Și totuși, el o trăia an de an, ca într-un coșmar care se tot repeta. Câtă suferință adunase în suflet până la vârsta asta? Și cum de nu mă lăsase niciodată să o văd, în toți anii de când ne cunoșteam? Îi căzuse masca de băiat dur pe care o purta prin cartier, precum și cea de băiat mereu zâmbitor cu care mă întâmpina când îl vizitam. Era doar un om plin de emoții, de dureri nespuse, de clipe netrăite.
Era tot el, însă transformat într-o statuie a suferinței de a știi că nimeni nu îl iubește cu adevărat, că nimănui nu îi pasă dacă trăiește sau dacă dispare în neant. Mi s-a făcut inima grea. Atât de grea încât a coborât în stomac și a început să se zbată ca un fluture prins în capcană. Aș fi făcut orice, absolut orice ca să îi repun zâmbetul cald pe chip.
L-aș fi omorât pe taică-su, pe frati-su, pe surorile neștiute, dar atât de prezente în gândul meu oripilat. Ce soi de oameni sunt ăștia? Ce entități negre și băloase au venit din infern și le-au furat sufletele? Ce demoni le-au luat inimile în stăpânire și le-au cimentat, imprimându-le amprenta nepăsării, a răutății, a vidului?
Încă nu am aflat, cu toate că de atunci au trecut aproape 30 de ani. Știu doar că din beton, inimile li s-au transformat în piatră dură. Peste o lună și un pic va fi iar ziua lui. El nu mai este lângă mine. E undeva în lume, nu știu unde. Nu știu nici dacă îl voi mai vedea vreodată. Dar în fiecare an, de ziua lui, prind în palme cel mai cald gând pe care îl am și cel mai frumos La mulți ani pe care îl pot rosti și le suflu spre el, cu speranța că le va primi și că va zâmbi iar.
Amprentă pe suflet
2 thoughts on “Amprentă pe suflet”