E o zi minunată în Scoția, cu o vreme neobișnuit de plăcută. Soarele strălucește de-a dreptul orbitor, cerul este albastru senin, iar de jur împrejur nu e nici urmă de vânt. Străzile în cartierul meu sunt pustii. Pentru o clipă mă simt ca și cum aș fi singură pe pământ. Apoi observ viața. Curțile scoțienilor oferă mici spectacole. Ici, un bătrân așezat pe scaun citește ziarul. Are pălăria trasă pe ochi. Mă întreb dacă nu a adormit.

Colo, un tânăr pregătește grătarul. Fumul pare să rămână în curtea lui, căci nu-i pală de vânt să îl împrăștie. Dincolo poți vedea o familie întinsă în iarbă, la plajă. Îi invidiez puțin. M-aș întinde și eu, dar nu pot, căci e momentul când îl plimb pe Bruno, care nu își face niciodată treaba mare în curte.

O adolescentă plantează floricele. Muncește de câteva zile în mica ei grădiniță. A săpat, a greblat, a aranjat pământul. Puțin mai departe, în curtea vecină, e o altă familie, cu un copil. Au o piscină din plastic albastru alături de pătură. Îmi imaginez că apa e deja caldă, bună de bălăcit în ea. Dintr-o altă curte răsună râsete de copii. Îi văd sărind pe o saltea elastică.

Mai urc puțin pe strada pustie, fac curba la stânga spre casă și… încremenesc, cu ochii ieșiți din orbite de mirare. Pe trotuar, furând tot spațiul de trecere, sunt două șezlonguri ocupate de o tânără familie, soț și soție. Oamenii fac plajă. În mijlocul zilei, în mijlocul trotuarului, în mijlocul Scoției.

A fost vară într-o sâmbătă… Adevărul este că de când avem lockdown e tot vară și tot sâmbătă. Dacă puteam circula liberi sigur ar fi plouat și ar fi bătut vântul ca la nebuni în fiecare zi, cum se întâmplă de obicei în Scoția.