Sunt voci care susțin că blogurile sunt pe moarte, că toate cuvintele adunate în ele vor ajunge la cimitirul speranțelor deșarte, căci viitorul este al vlogurilor, al pozelor mai mult sau mai puțin reușite, al comunicării cu ajutorul emoticoanelor. Refuz să cred. Oamenilor le place să scrie. Unii încă nu au aflat sau nu au încercat cu adevărat. Oamenilor le place să citească. Poate că unii încă nu au găsit textele potrivite. Poate că alții vor tot mai mult.

Poezii, povești, afișe, etichete de borcane… Eu citesc tot ce îmi iese în cale. Aș citi și cuvintele scrise de tine, dacă mi le-ai oferi. Nu mă interesează dacă ai deja cărți publicate sau dacă e prima ta încercare de a însăila un text. Haide să ne bucurăm împreună de frumusețea cuvintelor, a ideilor, a poveștilor. Lasă în comentarii sau în mesaj privat textul tău și, dacă vrei, eu îl public pe unul dintre blogurile mele, să rămână acolo până la sfârșitul internetului. Read More

Imi place sa scriu povesti la gura blogului, chiar daca nu prea am timp si fac totul pe fuga, fara sa ma gandesc de doua ori si uneori chiar fara sa ma verific. Imi place sa imi imaginez situatii noi, le vad in fata ochilor, insa de multe ori simt ca nu le pot pune in cuvinte asa cum mi-ar placea. Dar asta nu inseamna absolut nimic, daca scriu din pura placere, fara nici o obligatie si fara nici un gand de a impresiona pe cineva. De multe ori e de ajuns sa vad o fotografie sau sa intalnesc un cuvant pe care nu l-am mai intalnit de mult. Atunci mintea mea simte ca trebuie sa isi reverse preaplinul pe foaia virtuala a blogului, chiar daca povestea nu e gata, daca nu a avut destul timp sa stea la dospit.

S-a intamplat sa scriu marti o poveste pe celalalt blog. M-a inspirat o plasa de pescuit pe care am vazut-o cand scriam un banal advertorial. Nu m-am mai simtit in stare sa o pun pe blog in seara cand mi-a venit ideea, probabil pentru ca eram deja foarte obosita, insa a doua zi, la prima ora a diminetii, totul era gata. Eu, va spun cu toata sinceritatea, sunt foarte incantata de respectiva poveste spusa la gura blogului, chiar daca statisticile imi arata ca a fost citita de mai putin de 100 de oameni marti. I-am citit-o astazi si sotului meu. Mi-a spus ca prima jumatate l-a cam plictisit si ca abia in a doua jumatate s-a insufletit atmosfera si i-am atras cu adevarat atentia. Read More

Testul a durat aproape o oră. Amândoi l-au trecut cu succes, spre marea noastră fericire. E drept, le-am oferit condițiile perfecte: întâi i-am scos la plimbare prin vântul adus de furtuna Ciara, a treia pe anul acesta. Fiecare furtună primește un nume. Se începe în ordine alfabetică. Pentru 2019-2020 au fost Atiyah, Brendan, Ciara (Ciara a adus in Scoția vânturi de până la 100 km/h). Dacă mai vin vânturi puternice peste noi, următoarele furtuni vor fi: Dennis, Ellen, Francis, Gerda, Hugh… Nu le scriu pe toate, până la W, căci sper să nu ne lovească atât de multe. Așadar, am scos câinii la plimbare, la joacă și la alergat, apoi i-am hrănit pe săturate.

Obosiți și cu burțile pline, probabil au dormit cât timp noi am fost plecați. Bazați pe faptul că în casă nu se mișcase un pai, aseară am plecat iar, lăsând câinii vreme de trei ore singuri. La întoarcere, am avut impresia că ne-a lovit nu Dennis, următoarea furtună, ci vreun uragan. Toată casa era întoarsă pe dos. Bidoane de apă sparte în paturi și pe canapea, șoșete roase, papuci făcuți fărâmițe, hârtie Read More

Poate ați aflat, poate nu, așa că ne facem datoria de a vă ține la curent cu noutățile. Iubitorii de animale, tot mai mulți în lume, s-au zbătut și au luptat pentru ca nebunii și tradiționaliștii să renunțe la a mai ține câinii legați în lanț, “paznici” ai unor curți mai mult sau mai puțin îngrijite. Până la urmă, mai toți au înțeles că și noi avem suflete și merităm să ne trăim viața liberi, să putem alerga pe unde vrem, să dormim când avem chef, să ne ascundem dacă ne este frică, să dăm din codițe dacă suntem bucuroși.

Dar ce te faci când dai peste nebuni care, în disperarea lor de a controla câinii pe care îi au în grijă, ne leagă unii de alții cu tot felul de lese colorate? Cum să alergi și să te joci dacă de tine atârnă un alt câine, dornic să facă stânga când tu vrei dreapta și invers? Read More

M-am trezit devreme. În clar-obscurul camerei, Onix strălucea ca o nestemată. I-am simțit botul rece pe obraz. Am întins mâna și i-am mângâiat spatele arcuit, apoi urechile calde. Mi-a răspuns așa cum doar ea știe să o facă – lingându-mi și în același timp mușcându-mi fața. Încă mai are câțiva dințișori de lapte, ascuțiți, nesuferit de tăioși. Ceilalți s-au schimbat deja. Se schimbă și ea de la o oră la alta. E tot mai încrezătoare, mai independentă, mai frumoasă. Învață foarte repede. E drept, are și cel mai bun profesor din lume.

Micuței îi era teamă să coboare scările. Degeaba o chemam, degeaba îi puneam zgarda lui Bruno, ca să înțeleagă că ieșim afară, la joacă. Stătea încremenită lângă ușă, așteptând nici ea nu știa ce. Dar Bruno a știut. A urcat până la Onix, a împins-o ușor cu botul, a coborât trei trepte. Ea a coborât doar două. Bruno a urcat iar, a încurajat-o, a împins-o ușor cu botul și a mai coborât trei trepte. Cu o răbdare de fier, Read More