Skip to main content

Umbre de zi, umbre de noapte

Copil fiind, am descoperit umbrele în seara când tata, probabil fără chef sau inspirație la spus povești, a ales să “deseneze” tot felul de animale pe perete folosindu-se de mâini și de lumina becului de la veioză. Mi-am făcut singură povești din umbrele de cai, de iepuri, de păsări, de căței, de cine mai știe ce sălta deasupra patului… I le-am spus și surorii mele, care ezita între a se speria de imaginile care se mișcau pe zid și a se bucura de poveștile fără de care nu putea să adoarmă.

Probabil pentru că tata era cel care ne proiecta umbre în cameră, niciodată nu m-am speriat de ele. Mă distrau și mă îndemnau la visare, mă sileau să le caut roluri pe scena vieții. Roluri simple, după mintea mea de copil preșcolar. Dar afară, în serile când ne întorceam acasă și observam pe asfalt cum umbra mea crește și descrește de la un stâlp de iluminat la altul, inima se făcea ghem, căci nu puteam crede că un copil atât de mic poate avea o umbră atât de mare. 

Întorceam capul în spate pentru a mă asigura că nu mă urmărește nimeni, că nici o ființă uriașă nu mă pândește pentru a mă ataca sau a-mi fura umbra, că nici un monstru nu merge în pas cu mine așteptând ocazia potrivită pentru a-mi face rău. Mă linișteam văzând că sunt în siguranță, însă până la stâlpul următor spaimele mă cuprindeau iar. Nu îmi puteam lua ochii de la umbra amenințătoare care mergea odată cu mine, se oprea odată cu mine, se îndoia și se răsucea de câte ori făceam respectivele mișcări.

Mi-e greu să uit spaimele de noapte ale adolescenței, când lumina mică și chioară a unei veioze elibera prin colțuri de cameră personaje din cărțile polițiste ori de groază pe care le citeam. Imaginația, forțată pe nesimțite de autori să se dezvolte, îmi juca tot felul de feste, își râdea necontenit de mine. Atunci mă enervam și încercam să-mi dovedesc mie și scriitorilor că nu-mi lipsește curajul de a înfrunta orice ar veni. Mă ridicam din pat și umbra imediat mi se contopea cu a personajelor ascunse în colțuri de cameră.

Toți lăsăm umbre pe pământ, chiar dacă mulți dintre noi doar vremelnic. La lumina soarelui sunt prietenoase, jucăușe, bune și calde parcă, însă, de cum se înserează, umbrele devin de-a dreptul înspăimântătoare. Nu mă mai sperie răceala lor, dar nici nu pot uita spaimele fără nume care mă încercau pe când eram copil și puteam fi atât de ușor impresionată. Astăzi mă bucur să regăsesc, prin miile de poze salvate in calculator, una în care umbra mea se contopește cu a câinelui ce-mi este tovarăș permanent prin viață, a celui ce îmi apără, cu propria sa umbră, ființa fragilă.

One thought to “Umbre de zi, umbre de noapte”

  1. Imi amintesc ca si tatal me imi “desena” to felul de animale pe perete, folosind mainile silumina becului de la veioza sau de la lumanare ( atunci cand pe vremea stim noi cum se intrerupea lumina in fiecare seara … 🙂 !

Leave a Reply