Skip to main content

Vraja iubirii pentru animale – poveste audio pentru copii

De-a lungul timpului am scris multe texte pe care le-am numit, poate prea pretențios, povești. Unele s-au bucurat de atenția totală a nepoților mei, copii hiperactivi, care nu pot sta locului o clipă și care nu au răbdare să asculte o poveste de la cap la coadă. În vacanța de vară a anului trecut le-am scris multe povești. Nu am vrut doar să îi distrez, ci și să îi educ într-un mod (nu foarte) subtil, ba chiar, undeva în adâncul sufletului, am sperat că voi avea cândva curaj să le citesc și altora, să aflu părerea unor adulți. A fost nevoie să treacă un an pentru ca inima mea să găsească puterea de a înregistra una dintre acele povești și a-i da drumul în mediul online, pe youtube, la liberă ascultare.

Ori nu am eu destui “fani”, ori povestea mea, pe care am numit-o Vraja iubirii pentru animale, nu e chiar ceea ce credeam. Aș vrea să vă rupeți trei minute din viață și să o ascultați, apoi să îmi spuneți părerea voastră sinceră. Pe scurt, în poveste este vorba despre doi copii care găsesc în podul bunicii o Carte de Magie și, ascunși în camera lor, citesc și pun în practică diverse vrăji. Aici, Vraja iubirii pentru animale – o poveste (more…)

Toate am fost frumoase… cândva

Toate am fost frumoase… cândva, în vremea când aveam mai mult curaj, mai multă încredere, mai mult succes. Câți au mai plâns după noi! Și câți au suferit în tăcere! Noi treceam mândre, nepăsătoare la durerile altora. Eram ocupate să trăim și să cucerim, să facem capetele să se întoarcă și să stoarcem lacrimi din ochii admiratorilor. Poeții se întreceau în a ne dedica versuri pline de sensibilitate, fără să știe că noi, reginele neîncoronate ale tinereții, ne scuturam pletele în vânt și, odată cu ele, scuturam toate cuvintele care ne-ar fi putut înmuia inimile.
libris.ro
Toate am fost frumoase… cândva, însa acum ne-a ajuns bătrânetea din urmă. Întâi a apărut un fir alb de păr, apoi un rid subțire, după care s-au bulucit relele peste noi, călcându-ne orgoliile în picioare. Din pletele noastre bogate de altădată au mai rămas doar niște fire plăpânde, ca niște măciulii uitate în soare. Din trupurile cărnoase, apetisante, au mai rămas doar oasele uscate de vânt. Din frumusețea de altădată nu a mai rămas nimic. Poate doar amintirile să ne mai aducă, din când în când, câte un zâmbet ștrengăresc, repede (more…)

Povestitorul

În preajma lui sunt întotdeauna trează, atentă și mirată. Am senzatia că-s așezată pe o pernă moale, colorată, într-o cameră bogat decorată. În clar-obscurul înserării ascult, cu răsuflarea tăiată, poveștile unei Șeherezade masculine ce învăluie sufletul în parfum amețitor de aventură.

-Mai spune-mi ceva, Povestitorule! Nu lăsa noaptea să-ți fure cuvintele. Dă-mi-le mie, Povestitorule!

Și Povestitorul îmi ascultă ruga.

La orele amiezii, pe străduțele din Fortăreață doar praful se plimbă din loc in loc, plictisit de atâta liniște. Pajul, tolănit pe cearșafuri mătăsoase, cu brațele încrucișate sub cap, ascultă șuierul vântului și se strâmbă spre tavan când amețeala dată de mahmureală revine în forță, obligându-l să geamă. Din camera vecină se aud, din când în când, micile zgomote făcute de femeia care i-a furat mințile, însăși sora marelui senior. Ea nu doarme niciodată la amiază. Ascunsă în bibliotecă, deschide câte o carte, își ia notițe, fredonează scurte fragmente din cântecele învățate în copilărie, apoi pleacă, mereu cu Runbo pe urmele sale. Dar astăzi liniștea e ruptă în bucăți de strigătul ei înecat în furie: (more…)

Poveste de decembrie

Are pentru fiecare zi din an o altă ținută strălucitoare, căci îi place să epateze. Poartă rochițe din muguri de un verde brotăcel, eșarfe cu flori din rozul cel mai roz, pelerine pe care se amestecă arămiu, și gălbui, și maroniu. Sub toate aceste obiecte vestimentare se ascunde o frumusețe nepieritoare, acea frumusețe dată de simplitate, de modestie, de cunoaștere. Din nefericire, nimeni nu o poate vedea, probabil din cauza paietelor și a mărgelelor cu care s-a împopoțonat și în care soarele își odihnește razele, în drumul său spre apus.
DyFashion.ro
Ne-am întâlnit de curând, în seara unui decembrie de poveste. Purtam un palton urâțel, dar călduros. Purta o rochie de seară sclipitoare. A îndrăznit să râdă, cam galben, de ținuta-mi demodată. Sufletul meu bun și înțelepciunea m-au împiedicat să îi spun în față adevărul. Îl va simți cândva și fără ajutorul meu. I-am lăsat posibilitatea de a se mai bucura o vreme de falsa-i strălucire, de mirajul unei frumuseți înșelătoare. (more…)

Scrisoare către Moș Crăciun

Nu întreba dacă există Moș Crăciun. Toată lumea știe că există. E un bătrânel simpatic, cu o barbă lungă, albă, îmbrăcat mereu în haine roșii. Trăiește undeva în Laponia, acolo unde este întotdeauna zăpada și frig, unde urșii polari fac tumbe pe gheață, unde renii trag sănii încărcate cu daruri, unde aurora boreală dansează pe cer. Dărnicia lui Moș Crăciun este cunoscută și recunoscută în toate colțurile Terrei, chiar și în zonele unde ninge o dată la 100 de ani. Sau niciodată.

În fiecare an, în noaptea dintre 24 și 25 decembrie, Moș Crăciun urcă în sanie sacul încărcat de cadouri, dă bice renilor și se avântă în zbor către casele copiilor cuminți. Se strecoară, tiptil, pe hornul cald, intră în casă, depune ușor cadoul sub bradul împodobit și pleacă spre alți copii înainte de a fi văzut de ochi omenesc.

Pe bună dreptate, câinii întreabă și ei: Pe cuvântul tău că există Moș Crăciun? Și că aduce multe cadouri cățeilor cuminți? Desigur, dragii mei! Dar trebuie să știți că moșului îi place să primească scrisori de la voi. La fel de mult îi place să stea la gura sobei, a blogului sau a caloriferului și să asculte povești. (more…)

Poveste personalizată

Era o zi rece, mult prea rece pentru mine. Înghesuită (mult prea înghesuită) în dormitorul unde adunasem tot ce a urcat Noe pe corăbie, mă delectam cu o carte. Nu contează care (a se citi “nu îmi aduc aminte care). Din senin, mi-a trecut prin cap că le-aș putea face nepoților mei o surpriză care să le aducă mai multe avantaje. Am scris dintr-o suflare șapte capitole dintr-o Carte de Magie care nu va vedea probabil niciodată lumina blogului. Personajele principale sunt chiar nepoții mei, David și Lorena. Vrăjile pe care micuții trebuie să le facă îi vor ajuta să învețe mai multe despre ei, despre lume, despre reguli indispensabile în viață. Adică așa am sperat atunci când am scris. În realitate, băiețelul (7 ani) s-a plictisit după primele două capitole, iar fetița (13 ani) a citit până la capăt, apoi a spus că “e frumoasă”. Punct.

Cartea mea de magie, povestea personalizată care speram să îi cucerească, a fost un fiasco. Știu, de cele mai multe ori scriu liniar (mult prea liniar). Cu povestea pe care am început-o (și care are deja 2615 cuvinte) habar nu am ce să fac. Am mai scris povești personalizate. (more…)

Felinarul de sub geam

Cobor fără zgomot din pat, deși nu-i în casă nici urmă de ființă pe care să o deranjeze trezirea mea, întotdeauna atât de matinală. Felinarul de sub geam sparge în bucăți întunericul. Cafeaua bolborosește pe aragaz. Îmbrac în grabă hainele întinse de cu seară pe un scaun. Mă spăl rapid și apa rece ca gheața îmi alungă somnul. Un pic de pudră în obrazul palid, un strop de parfum la ureche, cutiuța cu sare în buzunar, cafeaua băută pe nerăsuflate și iată-mă gata de ieșit pe ușă.

Îmi aduc aminte la timp că actele au rămas pe dulapul din bucătărie. Mă întorc, prind cu trei degete mapa voluminoasă, îmi fac o cruce, să alung ghinionul, și ies din casă. Pe scara blocului e frig. Tremur. Într-un gest negândit strâng paltonul mai aproape de corp. Lumina galbenă a felinarului chior îmi călăuzește câțiva pași. Sarcina ei este imediat preluată de următorul felinar de pe stradă. Umbra crește și descrește în ritm cadențat.  (more…)

Povestea trandafirului e povestea noastră

-Spune-mi o poveste din lumea în care trăiești, l-a rugat copilul din mine în acea zi însorită. Spune-mi o poveste cum nu mai e alta.

S-a apropiat și mi-a zâmbit așa cum doar el știe să zâmbească, de parcă viața toată ar fi colorată în roșu luminos. Șoaptele parfumate în care m-a învăluit cădeau ca tot atâtea petale peste inima-mi dornică de nou. Condamnat să trăiască într-un singur loc, cu rădăcina bine înfiptă în pământul când prea cald, când prea rece, trandafirul nu a înțeles că povestea lui e povestea noastră – a tuturor și a fiecăruia în parte.

-Ai avut norocul de a mă vedea tocmai când lumina-i aprinsă în mine. Ți-ai spus în gând că sunt cel mai frumos trandafir din lume, nu-i așa? Te-ai oprit să mă fotografiezi, să le arăți și altora minunea care sunt. Dar te-ai gândit vreo clipă că alții nu mă văd așa, cu toate că trăiesc alături de mine dintotdeauna?

Uite, gardul, de exemplu. Îmi vede zilnic doar spatele verde, încărcat de spini, și își imaginează că-s rău, intolerant, periculos și mândru. Presupusa mea răutate îl îndeamnă să fie, la rândul său, neîngăduitor cu mine. Mă văduvește de razele soarelui și de privirile trecătorilor. Oftez, sufăr, mă înroșesc de nervi, îmi cad petalele de atâta tristețe.  (more…)

Clinchet de clopoței

Privirea i se încețoșă și își pierdu cunoștința… pentru câteva clipe. Când se trezi, în jur mirosea a leurdă proaspăt culeasă. Îl apucă un râs isteric: în urmă cu vreo doi ani o mințise pe iubita-i de atunci că în locurile unde miroase a usturoi și unde crește leurdă poți găsi întotdeauna șerpi. Un mit vechi, numai bun de păcălit fetele naive. Totuși, de unde venea clinchetul de clopoței?

Privirea aruncată în jur și nările mult dilatate îl lămuriră imediat. Avea alături o ființă caldă, cu trup aproape fusiform, din care groaza ieșea prin toți porii, palpabilă. Își îndreptă limba spre ea, să o simtă mai bine și… Să o simtă mai bine, ca și cum el însuși ar fi șarpe? Nevoia bruscă de a se întinde la soare, de a-și încălzi spaima fără nume, îl făcu pe E.C.E. să… (more…)

Cutremur în camera secretă

Calmy și înțeleptul Gustav, simțind că furia Carminei se augmentează, își pleacă ochii spre pământ și tac.

-Spune, motan stupid, ce alegi?

Gustav nu are nevoie decât de o secundă pentru a rosti cu umilință cuvintele pe care conștiința i le dictează:

-Eu am provocat soarta și tot eu voi îndrepta lucrurile. Lasă-i pe frații mei gemeni să rămână aici, la adăpost de pericole, măreață stăpână.

Nici bine nu șopteste motanul aceste vorbe și camera deodată se luminează de parcă un glob uriaș ar fi străpuns învelișul de beton. Sub picioarele celor doi nefericiți, atinsă de-un tangaj inexplicabil, podeaua se leagănă o clipă lungă, apoi se crapă cu vuiet. Calmy, deloc calm, se prinde grăbit de coada lui Gustav și alunecă spre adâncul pământului, pierind din ochii de gheață ai Carminei. (more…)