Skip to main content

Fantoma de la miezul nopții

În casă e o liniște mormântală. Respirațiile celor trei abia se aud. Dorm toți profund, ca niște bebeluși sănătoși. Femeia bine înfofolită în păturica ei preferată, hamsterul ascuns sub un morman de șervețele și paie, iar câinele tolănit pe canapea, cu burta în sus. Doar vântul încearcă, din timp în timp, fără succes, să se strecoare la căldură, în dormitorul de la ultimul etaj.

La miezul nopții, câinele sparge tăcerea. Latră agresiv, cu o violență de neînțeles, în vreme ce coboară treptele aproape rostogolindu-se. Hamsterul se trezește și, încă buimac, roade nestăpânit gratiile cuștii în care a fost închis. Vântul șuieră mai cu putere. Femeia se dă jos din pat, aprinde luminile și cheamă câinele, sperând că nu a reușit încă să trezească tot blocul.  Read More

Planuri de evadare și un viitor război

Ochii mei rotunzi, negri ca două boabe de piper, o urmăresc permanent. Învăț despre ea în timp ce își imaginează că învață despre mine. E atât de înceată, încât uneori mă ia somnul uitându-mă la felul în care se mișcă sau mănâncă. Acesta a fost primul prost obicei de care am râs când am ajuns să trăiesc în casa giganților. Să mănânci în pat, când ai la dispoziție un întreg palat, mi se pare de-a dreptul barbar. Mă studiază degeaba zi de zi, fără să vadă că, pentru mine, locul unde mănânc e mereu același. Nu pot confunda zona de odihnă cu cea în care mă hrănesc.

Giganții m-au supus chiar și unor teste, aruncându-mi hrana în vizuină, în culcuș sau pe potecile bătătorite la care am muncit din greu. Indiferent ce bunătăți mi-ar trimite, chiar și bucățele de pâine proaspătă, le prind în dinți ori le înghesui în punguțele pe care orice hamster le are de o parte și de alta a capului, Read More

Planeta albastră a regelui Piticot

Regatul meu se întinde cât vezi cu ochii, pe întreaga Planetă Albastră. Sunt stăpânul apelor, al pământului, al munților și-al plantelor care cresc neîngrădite. Îmi place să cred despre mine că sunt un rege bun, milos și drept cu supușii care mi se închină sfioși. În regatul meu au fost și vremuri grele, în care nici măcar eu, marele rege Piticiot, nu aveam prea multă hrană. Simțeam pericolele planându-mi deasupra capului și-atunci, dezamăgit de mine și de lume, mă retrăgeam într-o văgăună a Planetei Albastre, mă înveleam cu păturica roz și adormeam, dornic să visez la supuși credincioși, la înăbușirea tuturor revoltelor, la mese îmbelșugate și adăposturi călduroase.

Încă nu îmi dau seama dacă trăiesc un asemenea vis ori dacă vremurile bune chiar s-au întors, dar pot spune, cu mâna pe sceptru, că sunt un rege fericit. Castelul meu cu ziduri cenușii lucește acum în soarele amiezii. În interior e cald și bine, căci am covor parfumat. Cea pe care mult timp am numit-o sfetnic de încredere a dispărut. Read More