Skip to main content

Mami, să nu ne porți de grijă

Cu inima sfâșiată în bucăți, le-am mângâiat pentru ultima oară și am ieșit din casă cu ochii înotând în lacrimi. Gândurile mi se rostologeau prin cap ca un tăvălug care turtește orice îi iese în cale. Nu-mi păsa că începuse să plouă, că îmi părăseam casa în care locuisem aproape 11 ani, că urma să mă reîntâlnesc cu bărbatul pe care îl iubesc. În acel moment, tot ce aveam în minte era legat de ele, de pisicuțele pe care le lăsam acasă, în grija unor prieteni.

Cu cine vor mai dormi ele noaptea? În brațele cui se vor culcuși când le va fi teamă sau doar frig? După cine vor miorlăi când vor simți miros de mâncare bună? Ce vor crede atunci când vor vedea că nu mă mai găsesc nicăieri? Le va fi dor de Bruno, câinele care a învățat de la ele să se poarte ca o pisică? Vor mai avea chef să se joace, dacă eu nu voi fi acolo să le ofer alte și alte jucării? Mă vor mai recunoaște când vom reuși să ne revedem?  Read More