Skip to main content

Surpriza din cabina roșie de telefon din Edinburgh

Cabina roșie de telefon a englezilor… Cine nu a văzut-o măcar o dată în pozele de pe internet și cine nu și-a dorit să adune like-uri postând așa ceva pe blog sau pe facebook? Recunosc, cu sinceritate și cu o oarecare jenă, că mi-ar fi plăcut și mie să dețin o asemenea fotografie, așa că m-am repezit ca un uliu atunci când, la Edinburgh, în fața castelului, am zărit o cabină roșie, frumoasă, care parcă mă aștepta. Am făcut o poză, două, nouă… Voiam să o surprind din mai multe unghiuri și să fiu sigură că, din multitudinea de fotografii, măcar una e bună.

Soțul meu a ținut morțiș să îl pozez intrând în cabina roșie de telefon, să poată trimite acasă imaginea, să vadă neamurile pe unde ne plimbăm. I-am făcut pe plac, însă telefonul se mișca greu, vântul bătea prea tare și îi tot mișca pălăria de scoțian abia cumpărată dintr-un magazin de suveniruri, iar trecătorii mă încurcau prea tare, căci se băgau în poza noastră tocmai când credeam că am găsit unghiul perfect. La un moment dat, Mihai a strigat la mine:

-Haide mai repede cu poza aia, că mor aici!

M-am speriat rău. Am crezut că nu se simte bine. Am făcut o ultimă poză și m-am dus spre el, să văd ce problemă are și cum o pot rezolva, căci gemea și se strâmba în toate felurile. Apoi a început să râdă cu lacrimi și m-a întrebat dacă am văzut prin apropiere vreun român. Eram incapabilă să mai înțeleg ceva din comportamentul său. Ori moare, ori nu moare?! Poate moare de râs? Dar ce motiv ar avea să râdă cu așa poftă doar pentru că s-a prefăcut că intră într-o cabină de telefon, fie ea roșie ori de altă culoare, în chiar capitala Scoției, la un pas de principalul obiectiv turistic al zonei? Și ce legătură au toate astea cu românii care ar putea fi prin Edinburgh în același timp cu noi?

Într-un final, după ce s-a potolit, am reușit să aflu motivul pentru care se purtase atât de ciudat. De cum a deschis ușa cabinei de telefon, a descoperit înăuntru un căcat de om. Proaspăt, mirosind îngrozitor de urât. Ca să iasă poza artistică, soțul meu s-a străduit să își țină respirația și râsul în frâu, dar și-a pierdut repede răbdarea văzând că eu mă mișc mai încet decât un melc. Am râs și eu, cam verde, căci rușinea de a bănui că e opera unui român mă făcea să îmi doresc să plec rapid de acolo.

Totuși, mă bucur că l-am chinuit fără să știu. Deținem nu doar poze cu o cabină roșie de telefon din Edinburgh, ci și o amintire care ne va amuza mult timp de acum înainte.

Leave a Reply