Skip to main content

Sardinia prin ochi de turist

Trag cu sete din prima țigară a zilei. Mi-e milă să dau drumul fumului în aerul curat al Sardiniei. Dacă îmi va umbri azurul cerului? Tușesc. Un ciripit de pasăre mă acompaniază. S-au trezit și vecinii din dreapta casei noastre. Îi aud vorbind. E atât de melodioasă limba italiană! Zumzetul vocilor pare un infinit cântec înălțat zeilor care au creat, cu atâta dărnicie, paradisul sard. Au adunat într-un singur loc mare și munte, smarald și parfum floral, cântec și dragoste de viață, măslini încărcați de rod și fructe de mare care se cer devorate, leandri zâmbind în toate culorile și nisip cald în care omul să își ascundă, poate pentru vecie, toate gândurile negre, spaimele și amintirile prea grele de purtat prin lume. Mă simt ca un călător dornic să vadă lumea și să îi soarbă aroma. Vorbesc despre mine ca despre o altă persoană, căci simt cum vraja insulei mă înconjoară, schimbându-mă.

Călătorul se oprește din loc în loc pentru a face fotografii. Nici una nu poate reda ceea ce ochiul vede. Înalță brațele spre cerul de azur și urlă neauzit: De ce, zei blestemați, ați pus tot ce e frumos, cald și bun doar aici, în minunata Sardinia? La gândul că va trebui să se întoarcă acasă, în ploioasa și mult prea recea Scoție, călătorului îi dau lacrimile. Ar vrea să oprească timpul în loc, să poată trăi o veșnicie în această clipă a dimineții, când vântul îi mângâie ușor pletele, marea îi clipocește cântecul de dragoste, iar soarele îi usucă plânsul nerostit. Ferecată în adâncul inimii, speranța crește odată cu astrul ce se înalță pe cer – poate că într-o zi, cândva, zeii își vor îndrepta ochii de smarald către el și îi voi dărui din preaplinul lor un colțișor de rai, să-i fie viața rămasă o nesfârșită vacanță între munții stâncoși acoperiți de măslini, aproape de marea de cristal ce aduce din larg parfum de libertate absolută. Invidioșii vor spune că vine o zi când vraja se destramă, când călătorul poate vedea și cealaltă față a Sardiniei, cea despre care nimeni nu vorbește.

De pe terasa casei pe care a închiriat-o, călătorul aude seară de seară muzică. Un impuls aparent ciudat îl face să ascută urechile. Sunetul nu poate veni decât de la San Teodoro, căci acolo se adună toți turiștii mânați de același dor. Nu se înșală. Orășelul e viu, pulsează pe ritmul muzicii, acompaniat de pașii celor care se plimbă în sus și în jos pe străduțe, printre tarabele pline de suveniruri întinse în centru. E un zumzet plăcut, e forfotă, e un curcubeu de culori în care italiana se amestecă subtil cu puțină franceză, puțină engleză și puțină senegaleză. Pentru prima dată în viața sa, călătorul a ajuns într-un loc în care nimeni, absolut nimeni cu excepția sa și a soțului său, nu vorbește limba română. Se oprește la barul unde trei italieni înviorează atmosfera cântând. Mesele sunt întinse până la jumătatea străzii. Oamenii, fie că sunt așezați pe scaune, fie că stau în picioare puțin mai departe, așteptând să se elibereze un loc, aplaudă la fiecare melodie, cântă și dansează fără teamă că va râde cineva sau îi va lua în balon.

Călătorul soarbe din paharul cu mojito și îi studiază pe cei din jur. Sunt oameni de toate vârstele. Îi unește dragostea de viață, pofta de distracție. Par toți atât de frumoși – îmbrăcați lejer, fără podoabe din aur, neîncorsetați de costume, papioane și rochii de seară cu paiete. Pielea bronzată lucește în lumina felinarelor. Parcă ar fi actori de la Hollywood. Călătorul e fascinat de apariția reprezentantului lor de seamă, un italian plin de tatuaje, pe care îl bănuiește a fi patronul berăriei. Înalt și subțirel, cu trupul numai mușchi acoperiți de o piele bronzată în exces, cu o pălărie micuță ce nu reușește să îi ascundă zâmbetul fermecător. Își plimbă cățelușa de la bar până în mijlocul străzii și înapoi, cercetând pe furiș fiecare masă, fiecare client, fiecare reacție la noile melodii cântate de formația pe care a adus-o. E mulțumit. Mesele sunt pline, deși e trecut de 1 noaptea. Își ia în brațe cățelușa care poartă o zgardă cu “diamante”. Degetele încărcate de inele o mângâie drăgăstos.

Dragostea de viață și pofta de distracție care plutesc în aerul cald al nopții sarde sunt molipsitoare. Toată lumea cântă, dansează, bea, fumează și zâmbește larg. Cineva cere o dedicație. E ziua de naștere a lui Francisco. Se cântă în cor Tanti auguri. Un bătrânel îmbrăcat în costum roz își aranjează pălăria pe cap, tropăie din pantofii de lac și apoi meșterește la foc automat o inimioară din baloane. E o apariție nenea ăsta. Călătorul ar vrea, din nou, să oprească timpul în loc. Vrea să fie simplu turist, să rămână în micul San Teodoro. Își comandă o salată, deși știe că îl vor privi toți de parcă tocmai ar fi căzut din lună. În Sardinia, nopțile sunt făcute pentru distracție și iubire, nicidecum pentru mâncare.

Au mai rămas patru zile de vacanță. Dimineața de joi e ploioasă. Turistul stă pe terasa casei. Bea cafea, fumează, scrie și se bucură de aerul proaspăt cu miros de mare, de leandru în floare, de rozmarin crescut la întâmplare. Încet, încet, ceața se ridică. Munții care străjuiesc apa de cristal se zăresc tot mai clar. Păsările prind curaj și cântă. Aici, în Sardinia, cântecele împărățesc întreaga insulă. Până și ploaia caldă a începutului de toamnă e melodioasă. Turistul șoptește: Sardegna, mio amore, ti amerò per sempre!

4 thoughts to “Sardinia prin ochi de turist”

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.