Skip to main content

Povestitorul

În preajma lui sunt întotdeauna trează, atentă și mirată. Am senzatia că-s așezată pe o pernă moale, colorată, într-o cameră bogat decorată. În clar-obscurul înserării ascult, cu răsuflarea tăiată, poveștile unei Șeherezade masculine ce învăluie sufletul în parfum amețitor de aventură.

-Mai spune-mi ceva, Povestitorule! Nu lăsa noaptea să-ți fure cuvintele. Dă-mi-le mie, Povestitorule!

Și Povestitorul îmi ascultă ruga.

La orele amiezii, pe străduțele din Fortăreață doar praful se plimbă din loc in loc, plictisit de atâta liniște. Pajul, tolănit pe cearșafuri mătăsoase, cu brațele încrucișate sub cap, ascultă șuierul vântului și se strâmbă spre tavan când amețeala dată de mahmureală revine în forță, obligându-l să geamă. Din camera vecină se aud, din când în când, micile zgomote făcute de femeia care i-a furat mințile, însăși sora marelui senior. Ea nu doarme niciodată la amiază. Ascunsă în bibliotecă, deschide câte o carte, își ia notițe, fredonează scurte fragmente din cântecele învățate în copilărie, apoi pleacă, mereu cu Runbo pe urmele sale. Dar astăzi liniștea e ruptă în bucăți de strigătul ei înecat în furie:

-Cum îți permiți, bădăranule, să înjuri sub ferestrele mele?

Uitând de mahmureală, pajul sare din pat, se repede la arme, apoi iese în drum, dornic să o răzbune pe cea pentru care și-ar da oricând viața. Câțiva tineri negustori îl privesc mirați. Spaima își face loc în ochii lor încet, pe măsură ce își dau seama că au glumit cu cine nu trebuia. O rup la fugă, cu pajul alergând în spatele lor. E desculț și-un colț al cămășii îi atârnă strâmb. Pietrele îl înțeapă în tălpi, dar nu simte. Mâna lui stângă îl prinde pe negustorul pipernicit rămas în urmă. Îl bușește cu ură de zidul castelului. Îl înjură, apoi îi frige două palme peste obrajii bucălați: Jap! Jap!

Negustorul urlă, dar nu de frică, ci de rușine. Are gura slobodă și o folosește. Îi strigă pajului câte în lună și în stele. Se zbate, disperat. Reușește să scape. Se îndepărtează câțiva pași, apoi strigă iar porcării. Pajul, mai calm acum, își dă seama că nu-i o bătălie adevărată, că își pierde onoarea dacă mai stă în drum, desculț, împărțind palme unor negustori care nu știu să se bată. Se întoarce.

Castelana e în continuare nervoasă și vrea răzbunare. Nimeni, până acum, nu a mai îndrăznit să îi spună asemenea vorbe de ocară.

-Fir-ar mă-ta a dracu’, că urâtă mai ești! Așa i-au strigat panterei mele. Nu mă las până nu îi văd în ștreang, jur! Runbo al meu, urât? Praf îi fac!

Fără să mai aștepte răspunsul pajului, castelana fuge în camera ei. Își aruncă rochia elegantă, îmbracă niște șalvari de mătase verde și o bluziță care acoperă doar umerii și sânii rotunzi, își leagă brâul plin de bănuți aurii și iese val-vârtej.

-Rămâi în umbră, pregătit pentru tot ce va veni! îi strigă ea pajului.

Un fluierat scurt îl aduce pe Runbo la picioarele ei. Tânărului paj până și acest mod de a chema o panteră i se pare seducător. O urmează, păstrând distanța potrivită. Bănuții zornăie ațâțător la fiecare mișcare a șoldului. Negustorii, în hainele lor prăfuite, regrupați și nervoși, îi ies femeii în cale. Ea le aruncă zâmbete false și vorbe mieroase. Îi face să creadă că-i neputincioasă. Încurajați de ochii mincinoși, negustorii înjură iar, cu focul din suflet revărsat pe buze.

-Muiere fără minte! Sclavă a unui animal! Vrăjitoare! Ia-ți sălbăticiunea, care-i urâtă cu spume, și ascunde-te în pădure! Și nu uita s-o pupi sub coadă! Și pe noi să ne pupi așa, încet, cum îți legeni șoldurile alea goale!

Pielea castelanei se face albă ca laptele în care se îmbăiază de obicei. Scrâșnetul dinților e semnalul pe care pantera îl așteaptă cu toți mușchii încordați. Face un salt și aterizează în locul unde, cu o clipă înainte, stăteau negustorii. Aceștia fug mâncând pământul, cu Runbo pe urme. La colț îi așteaptă pajul. Sub ochii înfricoșati ai locuitorilor fortăreței, acesta împarte lovituri în stânga și-n dreapta. Jap! Jap! Cu sete, cu ură, cu dorința de a-i arăta castelanei cât de mult o iubește.

Oștenii se adună din toate părțile. Îi leagă pe negustori și îi târăsc în beciul castelului. Pedeapsa va fi cumplită, căci umilirea castelanei nu-i lucru de șagă. Mulțimea aplaudă și repetă un singur cuvânt:

-Jap! Jap!

Pajul încă nu știe că acesta va fi, de acum înainte, numele său. Privește cu ochi de îndrăgostit înspre castelana care a îngenuncheat în nisip, o vede cum prinde în palmele mici botul sălbăticiunii și aproape că simte cum buzele ei ating, înfiorate, mustățile animalului. 

Povestitorul tace, privind spre zorii ce albesc cerul…

 

 

 

5 thoughts on “Povestitorul

Leave a Reply