Skip to main content

Planuri de evadare și un viitor război

Ochii mei rotunzi, negri ca două boabe de piper, o urmăresc permanent. Învăț despre ea în timp ce își imaginează că învață despre mine. E atât de înceată, încât uneori mă ia somnul uitându-mă la felul în care se mișcă sau mănâncă. Acesta a fost primul prost obicei de care am râs când am ajuns să trăiesc în casa giganților. Să mănânci în pat, când ai la dispoziție un întreg palat, mi se pare de-a dreptul barbar. Mă studiază degeaba zi de zi, fără să vadă că, pentru mine, locul unde mănânc e mereu același. Nu pot confunda zona de odihnă cu cea în care mă hrănesc.

Giganții m-au supus chiar și unor teste, aruncându-mi hrana în vizuină, în culcuș sau pe potecile bătătorite la care am muncit din greu. Indiferent ce bunătăți mi-ar trimite, chiar și bucățele de pâine proaspătă, le prind în dinți ori le înghesui în punguțele pe care orice hamster le are de o parte și de alta a capului, apoi le arunc în bucătărie, astfel încât culcușul să rămână curat și uscat, iar potecile libere, să pot fugi în caz de pericol.

Totuși, în aerul cald de aici nu sesizez nici o primejdie. Giganții se mișcă lent, de parcă ar avea trei vieți la dispoziție. Nici măcar paznicul pe care l-au trimis să mă urmărească printre gratiile cuștii nu mă înspăimântă. E uriaș și el, dar e un uriaș bun, care îmi suflă aer cald și care uneori îmi strecoară fân proaspăt în colivie. E greu să îi spun “casă” acestui țarc în care m-au închis. Mi-au oferit tot ce au crezut că mi-ar trebui – paie curate și călduroase, hrană din belșug, apă rece, proaspătă, jucării, însă în același timp mi-au furat tot ce aveam mai de preț: libertatea!

Giganții sunt niște ciudați pe care cu greu îi pot înțelege. Dorm toată noaptea și muncesc ziua, mănâncă pe unde le vine chef, își schimbă zi de zi blana, ba chiar și mirosurile. Probabil se străduiesc să mă păcălească, să mă facă să cred că sunt mulți, dar eu deja știu că-s doar doi – femelă și mascul – și că nu au intenții rele în ceea ce mă privește. De ceva timp au mai apărut trei giganți, buni și ei. Încă nu știu dacă au venit în vizită sau dacă vor locui permanent aici.

Mă pregătesc fizic și psihic pentru ceea ce e mai rău de când am aflat că urmează ca în palatul giganților să vină o ființă despre care întotdeauna am crezut că e doar o născocire de basm, bună de speriat copiii care nu mănâncă tot și care nu vor să doarmă. PISICA! Dacă-i la fel de iute ca în poveștile pe care mi le spunea mama în copilărie, atunci nici o măsură de precauție în plus nu strică.

Drept urmare, mănânc zilnic tot ceea ce primesc, alerg prin țarc și pe rotiță, mă cațăr pe ziduri, dorm mult și-mi fac milioane de planuri. Primul și cel mai important este să găsesc o portiță de scăpare în caz că se întâmplă inimaginabilul. Am ros deja o bară a cuștii, subțiind-o. Îmi bag mereu boticul prin ea, încercând să lărgesc spațiul. Într-o zi știu că voi reuși. Am o casă în casă, dar nu se știe niciodată. Dacă unul dintre giganți uită să încuie poarta sau dacă monstruoasa pisică se pricepe să o deschidă?

Ei m-au poreclit Piticot, ca să își râdă probabil de statura mea, însă le-am arătat că nu degeaba m-a botezat mama cândva Inimă Neînfricată. Nu fug niciodată din calea lor când vin să mă vadă, să-mi curețe cușca sau să îmi aducă mâncare. Femela, mai curioasă din fire, întinde spre mine câte un deget uriaș. Vreau să știe că nu-i de glumit. Când degetul ajunge prea aproape, ridic buza și scot la iveală dinți de un portocaliu curat, sănătos.

Ea râde, uitând că într-o zi am capsat-o. La cât de greu se mișcă, aș putea să îi ciopârțesc degetul, dar deocamdată prefer doar să lansez avertismente, nu să pornesc un război. Probabil voi trece și la atac, dar abia după ce voi reuși să rup una dintre gratiile cuștii, să mă strecor afară pe nesimțite, într-o noapte întunecată, când giganții și cerberul dorm neîntorși, cu labele în sus și jugularele expuse parcă pentru ca dinții mei ascuțiți să le secționeze din câteva mușcături rapide.

Dacă îmi reușește planul, atunci drumul spre pădurea verde care se zărește de la geam, dar mai ales drumul către libertate îmi va fi deschis. Voi fi liber să merg oriunde va dori inimioara mea de hamster neînfricat și jur că niciodată nu mă voi mai lăsa prins în capcanele giganților, așa cum au făcut moșii și strămoșii mei.

Leave a Reply