Skip to main content

Omul fără țară

M-au învățat, când mintea îmi era prea fragedă pentru a putea separa binele de rău și minciuna de adevăr, că trebuie să îmi iubesc țara, să o apăr de tot ce i-ar putea dăuna și să îmi dau, în caz de nevoie, până la ultima picătură de sânge pentru ea. Am acceptat cu seninătate ideea și chiar mi-am iubit țara așa cum îmi iubesc familia. Nu știu dacă am făcut prea multe pentru ea, însă cu siguranță aș fi fost capabilă să stau la porțile sale cu arma în mână dacă ar fi trebuit să o apăr. Târziu mi-am dat seama că, de multe ori, răul nu vine din afară, ci se află acolo, în interior, câte puțin în fiecare dintre noi.

Orice român care uită să ceară bonul fiscal la magazin, care aruncă un gunoi pe jos, care nu merge la vot, care dă șpagă, care fentează într-un fel sau altul statul, este un român care nu își iubește țara. Cu acest gând am trăit câțiva ani de zile, până când am înțeles că, oricât ai fi de corect, tot se va găsi cineva care să (te) fure, că românul/România suferă de o boală incurabilă, care îl/o macină din interior și pentru care încă nu s-a găsit leacul potrivit. Acest gând m-a durut așa cum m-a durut moartea mamei. 

România parcă nu mai era țara mea. Nu mai simțeam nimic pentru ea, însă mă feream să o spun prea des, căci îmi era rușine de mine, știind că nu am contribuit cu nimic la căutarea soluției potrivite pentru vindecare. Mai mult silită de împrejurări decât din proprie dorință, am plecat în Scoția. După o prima zi petrecută aici, i-am spus soțului meu, cu o hotărâre venită nici eu nu știu de unde:

-Eu nu mă mai întorc în România!

Problema este că nici aici nu mă simt “acasă”. Nu este țara pe care am ales-o eu. Nu o pot iubi. Apreciez tot ceea ce face pentru locuitorii săi, îi apreciez pe toți cei care luptă pentru ca oamenii de aici să o ducă bine, admir felul în care au grijă de natură, de oameni, de viață, însă nu o pot numi țara mea. Astăzi mă simt de parcă aș fi omul fără țară. România nu are puterea de a mă chema înapoi, Scoția nu are puterea de a mă reține. Unde e țara mea, acea țară în care să mă simt “acasă” și pentru care chiar să vreau să îmi dau viața, să lupt până la ultima picătură de energie sau de sânge?

3 thoughts to “Omul fără țară”

  1. Întrebări cărora o să le afli răspuns. Numai că pentru unele va fi târziu. Treci prin perioada adaptării şi e firesc, chiar dacă la finalul articolului dai o cu totul altă nuanţă textului. Şi totuşi zic că „acasă“ este totuşi unde te-ai născut şi ai copilărit! Restul sunt trăiri… Te admir pentru curajul de a pleca, sunt momente în care chiar zic că ai făcut foarte bine, uneori îmi vine să te urmez! Sărut mâna doamnă şi o lăbuţă ridicată pentru Bruno!

Leave a Reply