Skip to main content

O amintire caldă

M-ai tratat cu atâta răceală… Mi-a înghețat sufletul văzând că te porți cu mine de parcă aș fi fost un amărât al străzii. Am privit în stânga, am privit în dreapta, cu inima transformată în cioburi. Strada mi-a spus că nu îi aparțin, că nu îi pasă de mine. Are deja prea multe bătăi de cap. Să cer ajutor de la cei care m-au făcut, de la cei care mi-au oferit podoabe, de la cei care m-au încurajat când au văzut că țin nasul pe sus și că zâmbesc indiferent de vreme și de vremuri, de parcă viața ar fi frumoasă. Avea inima neagră de răutate. Am vrut să fug de lângă ea, să mă îndepărtez ca de un loc unde molima nepăsării se ia de la om la om.

M-am gândit iar la tine. Mi-am amintit aroganța ce ți se strecura printre cuvinte când îmi spuneai că nu merit mai multă atenție din cauză că viața mea e scurtă și că în urmă-mi nu vor rămâne decât falsele podoabe ce astăzi mă acoperă. Of, cât m-a durut! Frigul suferinței mi-a urcat din tălpi până în creștet. Doar atât durează o relație? Până când ne dăm seama că unul dintre noi e mai deștept, mai frumos, mai devreme acasă? Până la lăsarea serii, când doar cei cu stea în frunte luminează în beznă?

M-am înrăit, să știi. Am devenit de gheață. Nimic nu a mai avut puterea de a mă impresiona. Am lăsat emoțiile pentru alții, mai slabi, mai creduli, mai nepregătiți pentru viață. Poate că voi trăi puțin, dar vreau să fiu de neînvins, să nu las pe nimeni să mă calce pe bătături. M-ai transformat într-un morman de gheață fără suflet și nici măcar nu mi-ai spus că ăsta e un lucru rău. Am stat și am privit în jur. M-am încruntat la cei buni, ca și la cei răi. Uneori, când suferința îmi dădea frisoane, îndrăzneam chiar să lovesc cu nuielușa-mi fermecată, pe furiș, câte un trecător neatent.

Într-o zi, pe neașteptate, un suflet cald s-a apropiat de mine. Mi-am tras căciula pe ochi, să nu îl văd. Mi-am acoperit urechile, să nu îl aud. A pășit, plin de curaj, peste nămeții în spatele cărora îmi adăposteam durerile. Ah, cât de tare m-a strâns în brațe! Mi-a vorbit despre sufletul meu, pe care îl ghicea a fi bun, chiar dacă era ascuns dincolo de stratul rece al indiferenței. E doar o boală și eu te voi vindeca! mi-a spus acel suflet cald. Și m-a ținut în brațe până când, încetul cu încetul, indiferența mi s-a topit și inima a început să-mi bată iar a iubire.

M-am încălzit tot mai tare. Am simțit durerile altora, suferințele și tristețile care le înghețau sufletele. M-am întins spre ele, să le dăruiesc un strop din căldura mea. Nu mi-a păsat că, făcând asta, mă topeam puțin câte puțin, că viața mi se scurta de la o clipă la alta. Și știi de ce? Pentru că acum aveam un scop, aveam o misiune, aveam o dorință: aceea de a lăsa în urmă amintirea unui om de zăpadă bun, care a trăit puțin, dar cu folos. Lăsam în urmă amintirea caldă a dăruirii de sine.

7 thoughts to “O amintire caldă”

  1. Of, am un internet slab pe telefon și a durat vreo cinci minute sa se încarce articolul. Primul meu gând a fost negru. Mi-a fost teama ca ești in despărțire cu soțul. Am zis “valei, te rog Dumnezeu asta nu”.
    Am tremurat de teama.

    După ce s-a încărcat articolul in sfârșit, pe măsura ce citeam am crezut ca vorbești despre vreun pisoi sau câine al străzii și iarăși mi-a plâns sufletul.

    Toate emoțiile astea puternice pentru ca la sfârșit sa aflu ca e vorba despre un om al zăpezii și sa îmi aduc aminte de copilărie cu drag.

    Trebuie sa îți spun ca ești maestra la scris și la ales acel fragment care captează atenția și curiozitatea cititorului.
    Uite așa îmi încep eu dimineața trecând prin câteva emoții una mai puternica decât alta.
    Mulțumesc!

Leave a Reply