În casa mea și-a făcut apariția un monstruleț. E mic, subțirel, iute, cu blana neagră tăciune și ochi galbeni. Mănâncă de parcă ar fi sac fără fund. Are mersul elegant al unei pantere. Deși seamănă cu o felină, eu am convingerea că nu poate fi altceva decât un monstru. Altfel de ce m-ar fi atacat din senin, fără să îi fac nimic rău? De ce l-ar scuipa toate pisicuțele casei când trece pe lângă ele mândru, netemător, cu codița de drăcușor săltată obraznic în aer?
Știți că mami a ridicat tonul și mâna la mine când m-am repezit să îl mușc, deși vedea clar că am fost lezat de atacul furibund?
Pe la colțuri se zvonește că ar pleca joi spre căsuța lui, dar cine are curaj să spere la așa minune?
Toate astea se întâmplau în urmă cu un an, în 2016. Zvonurile s-au adeverit. Motănelul negru chiar a plecat spre casa lui, o casă unde sperăm să îi fie bine. Din când în când, domnul care l-a adoptat ne trimite poze. Cam neclare, însă apreciem gestul. Ne spune că Blackie a fost castrat și s-a făcut o frumusețe de motan. Promitea încă de la început să crească mare și frumos. Mânca până când adormea cu capul în castronel. Ni s-a spus că și-a păstrat acest obicei.
Totuși, nu pot înțelege de ce mami îl regretă, de ce spune că toată viața va plânge după el, că tare ar fi dorit să îl păstreze ea. Păi cum l-ar fi putut păstra, dacă eu nu suport motanii, iar negruțul ăla mă scotea din minți mai rău decât alți motani? Chiar își imaginează că m-aș fi lăsat dominat de un ghem de blăniță neagra și de niște ochi galbeni, ca de tigru sau de panteră? Nicidecum. Cel mai probabil aș fi așteptat un moment de neatenție din partea umanilor și aș fi transformat motănelul negru în cârpă de șters praful.
Așadar, e bine că a plecat la timp. E bine că am regăsit pe facebook postarea despre el. Reprezintă o dovadă clară că mami mă iubește mai mult pe mine, că eu sunt câinele care primește recompense si dragoste. Cum să nu mă iubească, dacă suntem inseparabili?
Blackie, să-ți fie bine! Te pupă Bruno!