Skip to main content

Mireasa nopților de vară

Sunt doi. Se învârt în jurul meu ca fluturii în jurul flăcărilor. Unul îmi vrea trupul, celălalt s-ar mulțumi cu mintea mea. Încearcă să mă convingă să le fiu mireasă măcar de probă, măcar pentru o zi, un an, un veac. Vreau să-ți ridic palate pân-la cer, să poți culege câte stele vrei, să-ți faci din ele salbă lucitoare, îmi spune visătorul. Râd, ca mai apoi să șterg o stea căzută pe obraz. Degeaba-i povestesc că locul lor este pe cer, la mare depărtare de tot ce e lumesc, de prădătorii umani care abia așteaptă să mai distrugă un univers. Se simte jignit când își dă seama că nu-i apreciez dărnicia.

Celălalt îmi promite marea cu sarea și vrea în schimb toată dulceața mea. Cuta dintre sprâncene mi se adâncește când îmi imaginez cum valurile rămân încremenite lângă țărm, fără putința de a-și mai căuta perechea, fără să-și mai poată cânta vreodată bucuria de a se împreuna cu nisipul. Refuz să distrug astfel visul mării. Nu i-aș putea în veci rupe voalul de mireasă pe care atât de fericită îl întinde la țărm. Lasă marea acolo unde este, omule, căci fără ea nu sunt întreagă, fără cântecul ei nu pot iubi!

Apune soarele și viața începe să palpite în mine cu tot mai multă forță. Inima îmi bate din ce în ce mai tare. Mintea mi se deschide pentru a primi învățătură de la lună și de la stele, de la întuneric și tăceri. Îmi cresc aripi și zbor lin pe deasupra muritorilor ce s-au încuiat în case de beton, speriați de frumusețea ireală a nopților de vară. Sufletele lor nu pot suporta atât de multă puritate. Îi sperie parfumul răspândit de regina nopții, cântecul greierilor ce nu au griji, fructele ce plesnesc de atâta dulceață și umbrele care pătează fața lunii.

Sunt singură și liberă să mă bucur de iubire, să fiu, pentru o eternitate, mireasa nopților de vară.

Leave a Reply