Skip to main content

Mici bucurii duminicale

Mici bucurii duminicale

Era devreme, dar soarele deja își întindea razele către pământ, salutând oameni, copaci înfloriți și pisicuțe vesele. Dintr-un impuls neașteptat, m-am repezit spre aparatul de fotografiat și am imortalizat momentul. Un moment unic, irepetabil, pentru care mi-aș fi dorit să am un aparat foto mai bun și un peisaj mai de Doamne ajută. Pozele sunt neclare din cauză că am folosit funcția de zoom prin geamul de la bucătărie.

Nepoțica mi-a trimis primele fotografii ale zilei sale: guguștiucii veniți la geamul ei, să se bucure de grâu și de apă proaspătă. M-am reîntors la bucătărie și am pozat guguștiucul care cuibărește de câteva zile în copăcelul din fața blocului meu. Este, cel mai probabil, unul dintre puii pe care i-am salvat anul trecut, după ce i-am găsit căzuți lângă pom, în pericol de a fi mâncați de vreo pisică.

Pe la ora zece m-a sunat soțul. Făcuse cumpărături în profi și câștigase un rechin de pluș. Mai am în casă trei maimuțoaie câștigate la promoția precedentă și, că vreau sau nu, se pare că devin colecționară de jucării, spre marele regret al câinelui, care le vede, însă nu le poate atinge, așa cum făcea în primul său an de viață.

rasarit de soare

rechin de plus jucarie

Primul petic de iarbă verde găsit în plimbarea de astăzi m-a îndemnat să îl folosesc pentru a mă poza alături de Bruno – pentru albumul Inseparabilii de pe facebook. Ședința foto nu a durat mai mult de 1-2 minute. M-am ridicat, fericită că reușisem să “pun mâna” pe o poză bună.
După câțiva pași am simțit că mă gâdilă ceva în pantaloni. Și încă ceva. Și încă ceva. Apoi a început să mă înțepe. Mă lua cu frisoane și, în același timp, simțeam nevoia să mă scarpin. Dar cum să fac asta în public, la miezul zilei, pe o stradă circulată intens?
Furnicile urcau și coborau pe piele, pe sub pantaloni, fericite că se puteau răzbuna pentru că mă așezasem pe mușuroiul lor. Eu simțeam că turbez dacă nu mă scarpin imediat. Apoi simțeam iar frisoanele date de ciupituri. Cale de aproape un kilometru m-am chinuit așa. Credeți că a meritat? 😀

om si caine cu botnita

Mici bucurii duminicale, fără de care viața ar fi searbădă. M-aș fi bucurat și mai tare dacă în parcul uriaș de la vest ar fi existat un țarc pentru câini. Din păcate, primăria nu s-a deranjat să împrejmuiască un petic de teren, să poată alerga Bruno în voie, fără botnița obligatorie în incinta parcului. Puteți vedea în filmulețul de mai jos cum mi-am chinuit câinele, făcându-l să alerge cu botniță, prin soare, fără posibilitatea de a putea prinde jucăria. Mulțumirile se îndreaptă către primăria Ploiești!

One thought to “Mici bucurii duminicale”

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.