Skip to main content

Mami, să nu ne porți de grijă

Cu inima sfâșiată în bucăți, le-am mângâiat pentru ultima oară și am ieșit din casă cu ochii înotând în lacrimi. Gândurile mi se rostologeau prin cap ca un tăvălug care turtește orice îi iese în cale. Nu-mi păsa că începuse să plouă, că îmi părăseam casa în care locuisem aproape 11 ani, că urma să mă reîntâlnesc cu bărbatul pe care îl iubesc. În acel moment, tot ce aveam în minte era legat de ele, de pisicuțele pe care le lăsam acasă, în grija unor prieteni.

Cu cine vor mai dormi ele noaptea? În brațele cui se vor culcuși când le va fi teamă sau doar frig? După cine vor miorlăi când vor simți miros de mâncare bună? Ce vor crede atunci când vor vedea că nu mă mai găsesc nicăieri? Le va fi dor de Bruno, câinele care a învățat de la ele să se poarte ca o pisică? Vor mai avea chef să se joace, dacă eu nu voi fi acolo să le ofer alte și alte jucării? Mă vor mai recunoaște când vom reuși să ne revedem? 

Simțeam cum sufletul mi se sparge în cioburi minuscule, toate lucind așa cum doar ochișorii lor nevinovați mai puteau luci. Of, pisicuțele mele dragi, de ce trebuie să vă părăsesc? De ce nu vă pot lua acum cu mine? Îmi venea să urlu, să mă întorc înapoi și să îmi chem bărbatul acasă, dar apucasem să trimit deja câinele spre Scoția și nici nu doream să năruiesc visul soțului meu. Undeva, într-un colț de minte, un gând îmi spunea că am făcut alegerea corectă, că în viață trebuie să facem sacrificii pentru a putea trăi bine. Îl alungam de câte ori apărea la suprafață.

Cum voi putea trăi fără pisicuțele mele? Cum vor putea trăi ele fără mine? Mă gândeam la fiecare în parte și la toate odată. Atât de sensibile, atât de răsfățate, atât de diferite una de alta. Nimeni nu le va putea iubi așa cum le iubesc eu. Nimeni nu le poate acorda atâta atenție câtă le acord eu. Nimeni nu mă poate înlocui, era de fapt gândul cel mai puternic, mai dureros. Pisicuțele mele vor suferi cumplit, la fel de mult pe cât sufăr și eu.

Am plecat de acasă cu inima frântă. În fiecare clipă a vieții mele îmi este dor de ele. De Vrăbiuța cea mică și plăpândă, care obișnuia să se culcușească la burta mea, căutând căldură și siguranță. De Miți cea nebună, care din gelozie le bătea pe toate când vedea că vin prea aproape de mine. De Pufi cea sperioasă, care doar în brațele mele își găsea alinarea și care nu putea sta o clipă departe de mine. De Ursula cea îndrăzneață, probabil cea de care m-am atașat cel mai tare, căci îmi dă senzația că mă înțelege cel mai bine, că putem comunica într-un mod aparte.

Mă uit la pozele lor și am senzația că am plecat de acasă incompletă, că am lăsat bucățele din mine în apartamentul de la parter. Tremur de nerăbdare când mă gândesc la clipa în care le voi avea iar alături de mine. Deschid calculatorul. Studiez pozele primite din România. Pufi mă privește în ochi și parcă îmi spune, cu glasul ei pițigăiat: Mami, să nu ne porți de grijă! Suntem bine, avem tot ce ne trebuie, suntem îngrijite și iubite. Ne este dor de tine! <3

11 thoughts to “Mami, să nu ne porți de grijă”

  1. 😔 Of!ce firi avem şi noi,neînțelese se unii.Aşa sunt şi eu.Pentru mine sunt parte din familie şi de câte ori sunt departe mi-e dor de animăluțele mele.Mă bucur că sunt bine.

      1. Asa este,sunt chiar parte din familie…cred ca e cumplit ca nu a fost posibil sa le luati…este definitiv? Macar sunt impreuna? Si noi am ajuns sa plecam o singura data in concendiu,cand o putem aduce pe mama din Romania sa aiba grija de cele 2 pisici ale noastre plus inca vreo 20 de afara care tot in grija noastra sunt…eu super din tot sufletul la”reintregirea familiei”.

        1. Nu, este ceva temporar, numai ca deocamdata nu stim exact cand le vom putea lua cu noi. Sunt impreuna, au ramas in casa pe care o cunosc, au jucariile lor vechi (si unele noi), au tot ce le trebuie, numai ca lipsim noi. Acum locuiesc la noi niste prieteni care le ingrijesc de parca ar fi copiii lor. <3

          1. Ma bucur asa de mult sa aud…va doresc sa va fie bine ,sunt sigura ca nu e usor …si asteptam povesti frumoase si vesti bune!

  2. Cand plec in concediu, nu este zi in care sa nu ma uit la pozele din telefon….pozele cu cei opt copilasi blanosi… Nici nu-mi imaginez cum ar fi sa plec mai mult de 2 saptaman de acasa! Tot ii spun fetei mele: “daca vrei, du-te mama in lumea larga sa-ti faci un rost mai bun decat in Romania, dar te rog alege o tara care ma poate primi cu toate 8 pisicute dupa mine, ca altfel nu vin dupa tine” 🙁

    1. Asta i-am spus si eu sotului meu cand a ales Marea Britanie. Sa verifice de 100 de ori, sa fim siguri ca ne putem lua toata menajeria cu noi. Din pacate, mai e si problema banilor pe care deocamdata nu ai avem, caci pentru fiecare animal trebuie sa platesc transportul 200 de lire, plus vaccinuri, deparazitari, pasapoarte etc. 🙁

  3. Aoleu Vienela cat am plans!! S-o crezi tu ca nu sufera dupa tine,oricata afectiune ar avea!!Noi cand se intampla sa plecam pentru cateva zile doar,o las la vecina mea buna prietena,are si ea o pisica,sunt si ele prietene dar cand venim acasa,pentru cateva ore nici nu se uita la noi iar noaptea nici nu se urca in pat langa mine!! cam asta-i cu pisicile,isi iubesc stapanii si nu accepta altii!
    Sanatate multa draga mea si sa-ti fie bine unde esti!!

    1. Of, Lubita, tu ma faci sa imi pierd cumpatul. Sper sa nu se intample asa cand le voi revedea si sper din suflet sa nu sufere deloc in lipsa noastra. Am ezitat mult, am cautat solutii fel de fel si ceea ce se intampla acum reprezinta cea mai buna varianta pe care ne-o puteam permite. Sper ca la primavara sa le putem lua cu noi. Sper din suflet!
      Numai bine iti doresc si tie! <3

Leave a Reply