Skip to main content

De la vis la realitate

Dragă C.,

Nu știu prin ce întâmplare neîntâmplată am reușit azi-noapte să te visez într-un mod de-a dreptul ciudat, care mă împinge acum să lansez în eter o scrisoare. Chiar mă bate gândul să scriu cândva o povestioară despre peisajele uluitoare ce m-au fermecat în vis și despre șobolanii care mișunau în voie prin acele locuri mirifice. De ce oare nu putem poza ceea ce ni se arată în vis? Mare nevoie aș fi avut de un aparat care să imortalizeze tot ce mintea mea a născocit pe care dormeam.

Îți amintești de vremurile când îmi spuneai că m-ai visat? De cele mai multe ori nu te credeam. Visele tale păreau prea trase de păr, prea frumoase pentru a fi adevărate. Poate chiar erau doar simple plăsmuiri ale unei minți înfierbântate de dor, de așteptare, de speranțe deșarte. Nu am de unde să știu. M-am trezit cu gândul la tine și m-am întrebat ce ai crede dacă ți-aș povesti cum m-ai condus aproape de casa ta, cum îți înotau lacrimile în ochi, cum panorama satului de pe dealuri mi-a tăiat răsuflarea și cum șobolanii care mișunau pe lângă acea gârlă neagră, uleioasă, m-au oripilat până și în somn.

Ai râde oare? Te-ai bucura? Sau ai ridica din umeri, nepăsător? Știu răspunsul și tu știi că îl știu. Mă gândeam dimineață că uneori, în viață, am trecut mult prea repede pe lângă oameni. I-am judecat cu o măsură prea mare și i-am condamnat cu prea mare ușurință. Da, recunosc, am fost de atâtea ori răutăcioasă, nepăsătoare, arogantă, încât nici nu mă mir că astăzi sunt aproape singură, că le-am întors spatele atâtor oameni.

Mi-am dorit să fie toți niște eroi, uitând că eroi există numai în cărți, nu și în viața reală. Am înțeles târziu că mi-au plăcut oamenii doar până am reușit să le aflu toate secretele, să le descopăr toate slăbiciunile. Din clipa în care mi-am dat seama că nu-s invincibili, nemuritori sau fără de păcat, i-am abandonat și m-am îndreptat către alții, în căutarea perfecțiunii. Fraieră am mai fost!

Încă mă întreb cum de voi toți m-ați putut suporta, cum de nimeni nu mi-a dat șuturi în fund până acum și nu m-a judecat cu aceeași măsură? Să fie oare pentru că m-ați iubit cu adevărat? Pentru că m-ați acceptat așa cum sunt, cu bune și rele? Pentru că ați zărit, dincolo de vorbele tăioase și de privirile arogante, copilul din mine? Sau doar pentru că în viață am ales de multe ori să fiu înconjurată de oameni mai simpli decât mine, pe care să îi pot controla cu ușurință?

în rest sunt bine. Devin tot mai tolerantă. Sau mai nepăsătoare. Scriu pe blog, îmi plimb câinele (da, așa să știi, că în această privință am rămas la fel – iubesc enorm câinii și nu pot sta fără), îmi răsfăț pisicile, mă joc cu nepoții. M-am jucat cândva și cu nepoata ta, îți amintești? Deși multe, foarte multe din lucrurile pe care le știe despre viață poartă amprenta mea, niciodată nu a venit să îmi mulțumească pentru tot ceea ce i-am oferit. Să fie oare o fire ca a mea sau tot eu port vina, că nu am reușit (nu am vrut) să o influențez peste măsură, să o transform într-o marionetă bună de manipulat?

Nu are importanță, cel puțin nu aici și acum. Nu îmi pasă absolut deloc. Oricum, ar fi bine să mă evitați, să nu vă lăsați amăgiți de această scrisoare. Încă mai fierb de nervi când mă gândesc la toate cărțile pe care mi le datorați. Acesta a fost și motivul pentru care am ales să te scos din lista de prieteni de pe fb. Mă apucau fierbințelile când îmi ieșeai în cale. Să nu confunzi visul cu realitatea! Nici eu nu o fac. Și nici nu mă deranjez să îți arăt rândurile scrise sub influența unui vis. Rămâne pe blog încă o scrisoare netrimisă. Vezi tu, dragă C., de la vis la realitate e doar un pas…

Leave a Reply