Skip to main content

Cum (nu) am sterilizat pisica

Pisica asta a fost întotdeauna cam sălbăticuță, motiv pentru care mulți dintre musafirii care ne intră în casă își imaginează că avem doar trei mâțe. Vrăbiuța are întotdeauna grijă să stea ascunsă, de parcă cine știe ce pericole ar pândi prin casă. Doar când rămânem singuri, eu și animalele, iese la iveală și dă spectacole: face tumbe, aleargă, se bate cu Ursula, se înghesuie în sufletul meu cerșind să fie mângâiată, se joacă cu tot ce îi iese în cale… În ultima vreme chiar am crezut că s-a dat pe brazdă, că a devenit mai blândă și mai curajoasă.

Marți era programată pentru sterilizare, căci e singura care a rămas întreagă și care miorlăie lună de lună până mă scoate din minți. M-am întors acasă grăbită, am băut o gură de apă și una de cafea, am chemat un taxi și i-am pus pisicuței zgarda la gât, hotărâtă să profit de campania de sterilizare care începuse în celălalt capăt al orașului și la care promisesem că voi participa ca voluntar. Am luat-o în brațe, așa cum o iau seară de seară când mă bag în pat. Ce a urmat e desprins dintr-o scenă de la spitalul de nebuni.

Cu Vrăbiuța în brațe am ieșit în fața blocului să aștept taxiul. Prima mașină care a trecut pe drum mi-a speriat atât de tare pisica, încât a făcut-o să își înfigă dinții și ghearele în mâna mea. I-am dat drumul imediat din cauza durerii și a surprizei. Când s-a văzut pe pământ, a vrut să fugă încotro vedea cu ochii, numai că lesa era la mine și o struneam fără probleme. Totuși, nebuna încă nu se dezlănțuise. Când a început să sară un metru de la pământ, să urle de parcă o opărea cineva și să mă zgârie cu furie de câte ori întindeam mâna să o prind și să o liniștesc, toată lumea s-a oprit în loc.

Unii se amuzau, alții ne priveau mirați, însă cei mai mulți încercau să ne ocolească, probabil imaginându-și că pisica e turbată. Îmi curgea sânge din vreo zece tăieturi. Mâna mea dreaptă arăta de parcă fusese închisă într-un sac plin de pisici. Stăteam pe vine pe trotuar, pisica parcă era pe arcuri după cum sărea sus-jos, câinele urla la geam, neînțelegând ce a pățit favorita lui, eu strigam de zor “Vrăbiuța, stai cuminte că nu pățești nimic, hai, Vrăbiuța!”, spre amuzamentul celor care vedeau că mă lupt nu cu o vrabie, ci cu o pisică nebună.

Într-un final am reușit să pun mâna pe ea și să o bag în casă, unde s-a liniștit imediat, de parcă nu se întâmplase nimic, însă prețul a fost destul de mare. Două tăieturi adânci chiar pe deasupra venelor, alte douăzeci de zgârieturi din vârful degetelor și până la cot, sânge peste tot, usturimi de credeam că voi face pe mine, plus nervi ca la balamuc. L-am sunat pe copil. Înjuram cu patimă. El m-a făcut cu ou și cu oteț, susținând că nu sunt capabilă, după atâția ani, să înțeleg o pisică și să mă comport cu ea.

A insistat să merg la cabinet, să iau un transportor și apoi să duc pisica la sterilizat. Eu, încă plină de sânge pe haine și tremurând de nervi, i-am spus să se urce pe avion și să își ducă singur pisica preferată la veterinar, că el e psihologul familiei, cel care știe în orice clipă cum gândește o pisică, de ce reacționează într-un fel sau altul, ce trebuie făcut într-un caz sau altul etc. Ne-am certat vreo 15 minute. Hotărârea mea era luată: nu o mai duc pe Vrăbi nicăieri, că e prea sălbatică pentru a fi scoasă din casă și dusă în lume. Păstrez totuși in amintire urletele ei nelumești și pe mâna dreaptă multe semne din ziua în care (nu) am sterilizat pisica.

Leave a Reply