Skip to main content

O lacrimă pentru fiecare

Erau tinere și uluitor de frumoase. Își parfumaseră părul ce flutura în vântul călduț de primăvară. Mi-au zâmbit, fericite că mă văd. Nici măcar nu ne cunoșteam, însă aflaseră despre mine de la mama lor și îmi dăruiau inimile cu încredere și speranță. Au observat tresărirea mea vinovată și s-au albit de teamă. Cine nu s-ar speria văzând că a dezvăluit secrete bine păzite unui potențial dușman, unei persoane care, mai târziu, se va folosi de slăbiciunea descoperită?

Mi s-a rupt inima de mila lor. Cu toate că nu aveam nici o vină, știam că se vor stinge, că trebuie să moară nevinovate pentru ca altele să trăiască și să crească. Nu le puteam proteja, deși mama lor le spusese de la început că sunt apărătorul celor slabi, că fac tot ce îmi stă în putere pentru a apăra viața, în toate formele ei. Ardeam pe interior, distrusă de gândul că le-am înșelat încrederea, că le voi sacrifica din pur orgoliu uman. E atât de dureros când omul se crede zeu și decide Read More

Ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină

S-au cunoscut când erau foarte mici. Abia făcuseră ochi spre această lume mare, plină de pericole și de obstacole. Blonda a fost de mică fricoasă, temătoare față de tot ce mișcă. Bruneta, din contră, de când se știe a stat cu pieptul scos în afară, pregătită să lupte cu oricine i s-ar fi pus în cale. De cum le-am făcut cunoștință, din ochii lor au sărit scântei și promisiuni pe care nu le înțelegeam în totalitate. Le-am spus că îmi doresc să fie mereu “ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină” și, pentru o singură clipă, scânteile din ochișorii lor s-au ascuns departe, departe de vederea mea.

Blonda a încercat să își vadă de treabă, cu modestia care o caracterizează. Nu s-a băgat în seamă cu nimeni, nu a format bisericuțe în care să bârfească, nu a furat și nu a înșelat. Cu toate astea (sau tocmai din aceste cauze), bruneta s-a simțit umilită și detronată de pe un imaginar scaun princiar. Sau poate doar excitată de teama ce se simțea în fiecare mișcare a blondei. Întâi pe furiș, apoi fățiș, a început să o șicaneze pe biata blondină. Mai târziu a trecut la lovituri cauzatoare de scâncete. Orice pedeapsă a fost în zadar. Brunetele cu greu pot fi oprite, când le apucă pandaliile, este știut. Read More

Povestitorul

În preajma lui sunt întotdeauna trează, atentă și mirată. Am senzatia că-s așezată pe o pernă moale, colorată, într-o cameră bogat decorată. În clar-obscurul înserării ascult, cu răsuflarea tăiată, poveștile unei Șeherezade masculine ce învăluie sufletul în parfum amețitor de aventură.

-Mai spune-mi ceva, Povestitorule! Nu lăsa noaptea să-ți fure cuvintele. Dă-mi-le mie, Povestitorule!

Și Povestitorul îmi ascultă ruga.

La orele amiezii, pe străduțele din Fortăreață doar praful se plimbă din loc in loc, plictisit de atâta liniște. Pajul, tolănit pe cearșafuri mătăsoase, cu brațele încrucișate sub cap, ascultă șuierul vântului și se strâmbă spre tavan când amețeala dată de mahmureală revine în forță, obligându-l să geamă. Din camera vecină se aud, din când în când, micile zgomote făcute de femeia care i-a furat mințile, însăși sora marelui senior. Ea nu doarme niciodată la amiază. Ascunsă în bibliotecă, deschide câte o carte, își ia notițe, fredonează scurte fragmente din cântecele învățate în copilărie, apoi pleacă, mereu cu Runbo pe urmele sale. Dar astăzi liniștea e ruptă în bucăți de strigătul ei înecat în furie: Read More

Poveste de decembrie

Are pentru fiecare zi din an o altă ținută strălucitoare, căci îi place să epateze. Poartă rochițe din muguri de un verde brotăcel, eșarfe cu flori din rozul cel mai roz, pelerine pe care se amestecă arămiu, și gălbui, și maroniu. Sub toate aceste obiecte vestimentare se ascunde o frumusețe nepieritoare, acea frumusețe dată de simplitate, de modestie, de cunoaștere. Din nefericire, nimeni nu o poate vedea, probabil din cauza paietelor și a mărgelelor cu care s-a împopoțonat și în care soarele își odihnește razele, în drumul său spre apus.
DyFashion.ro
Ne-am întâlnit de curând, în seara unui decembrie de poveste. Purtam un palton urâțel, dar călduros. Purta o rochie de seară sclipitoare. A îndrăznit să râdă, cam galben, de ținuta-mi demodată. Sufletul meu bun și înțelepciunea m-au împiedicat să îi spun în față adevărul. Îl va simți cândva și fără ajutorul meu. I-am lăsat posibilitatea de a se mai bucura o vreme de falsa-i strălucire, de mirajul unei frumuseți înșelătoare. Read More

Poveste personalizată

Era o zi rece, mult prea rece pentru mine. Înghesuită (mult prea înghesuită) în dormitorul unde adunasem tot ce a urcat Noe pe corăbie, mă delectam cu o carte. Nu contează care (a se citi “nu îmi aduc aminte care). Din senin, mi-a trecut prin cap că le-aș putea face nepoților mei o surpriză care să le aducă mai multe avantaje. Am scris dintr-o suflare șapte capitole dintr-o Carte de Magie care nu va vedea probabil niciodată lumina blogului. Personajele principale sunt chiar nepoții mei, David și Lorena. Vrăjile pe care micuții trebuie să le facă îi vor ajuta să învețe mai multe despre ei, despre lume, despre reguli indispensabile în viață. Adică așa am sperat atunci când am scris. În realitate, băiețelul (7 ani) s-a plictisit după primele două capitole, iar fetița (13 ani) a citit până la capăt, apoi a spus că “e frumoasă”. Punct.

Cartea mea de magie, povestea personalizată care speram să îi cucerească, a fost un fiasco. Știu, de cele mai multe ori scriu liniar (mult prea liniar). Cu povestea pe care am început-o (și care are deja 2615 cuvinte) habar nu am ce să fac. Am mai scris povești personalizate. Read More

Felinarul de sub geam

Cobor fără zgomot din pat, deși nu-i în casă nici urmă de ființă pe care să o deranjeze trezirea mea, întotdeauna atât de matinală. Felinarul de sub geam sparge în bucăți întunericul. Cafeaua bolborosește pe aragaz. Îmbrac în grabă hainele întinse de cu seară pe un scaun. Mă spăl rapid și apa rece ca gheața îmi alungă somnul. Un pic de pudră în obrazul palid, un strop de parfum la ureche, cutiuța cu sare în buzunar, cafeaua băută pe nerăsuflate și iată-mă gata de ieșit pe ușă.

Îmi aduc aminte la timp că actele au rămas pe dulapul din bucătărie. Mă întorc, prind cu trei degete mapa voluminoasă, îmi fac o cruce, să alung ghinionul, și ies din casă. Pe scara blocului e frig. Tremur. Într-un gest negândit strâng paltonul mai aproape de corp. Lumina galbenă a felinarului chior îmi călăuzește câțiva pași. Sarcina ei este imediat preluată de următorul felinar de pe stradă. Umbra crește și descrește în ritm cadențat.  Read More

Povestea trandafirului e povestea noastră

-Spune-mi o poveste din lumea în care trăiești, l-a rugat copilul din mine în acea zi însorită. Spune-mi o poveste cum nu mai e alta.

S-a apropiat și mi-a zâmbit așa cum doar el știe să zâmbească, de parcă viața toată ar fi colorată în roșu luminos. Șoaptele parfumate în care m-a învăluit cădeau ca tot atâtea petale peste inima-mi dornică de nou. Condamnat să trăiască într-un singur loc, cu rădăcina bine înfiptă în pământul când prea cald, când prea rece, trandafirul nu a înțeles că povestea lui e povestea noastră – a tuturor și a fiecăruia în parte.

-Ai avut norocul de a mă vedea tocmai când lumina-i aprinsă în mine. Ți-ai spus în gând că sunt cel mai frumos trandafir din lume, nu-i așa? Te-ai oprit să mă fotografiezi, să le arăți și altora minunea care sunt. Dar te-ai gândit vreo clipă că alții nu mă văd așa, cu toate că trăiesc alături de mine dintotdeauna?

Uite, gardul, de exemplu. Îmi vede zilnic doar spatele verde, încărcat de spini, și își imaginează că-s rău, intolerant, periculos și mândru. Presupusa mea răutate îl îndeamnă să fie, la rândul său, neîngăduitor cu mine. Mă văduvește de razele soarelui și de privirile trecătorilor. Oftez, sufăr, mă înroșesc de nervi, îmi cad petalele de atâta tristețe.  Read More

Iubirea nu are nevoie de bogatii

Iubirea nu are nevoie de bogatii. Nu o spun eu, ci inteleptii planetei, fiintele care stiu sa supravietuiasca fara aur la gat, fara masini scumpe la poarta, fara haine de firma renumite, fara cine stie ce mancaruri sofisticate in farfurii. Orice vietate a planetei (in afara de om) stie ca iubirea nu are nevoie de bogatii. Desigur, diverse cercetari si faptul ca noi, oamenii, sunt convinsi de superioritatea cu care natura ne-a inzestrat, ne arata ca nu toate animalele stiu sa isi iubeasca si pastreze partenerul. Dar cine suntem noi, sa judecam aceste mici lumi, care supravietuiesc si o duc bine de atata amar de vreme, in timp ce umanitatea se cam duce de rapa.

Iubirea nu are nevoie de bogatii. Uneori, chiar si un coltisor umed, pustiu si rece e suficient pentru cei ce simt la fel. Nu stiu prea multe despre viata crabilor, insa amdat intamplator peste o poza in calculator si mi-am adus aminte de seara cand am stat cu sotul meu langa stabilopozii din Neptun pentru a incerca sa surprindem aceste mici vietati timide, care se ascundeau printre pietre imediat ce ne apropiam de ele. Pana la urma am reusit sa facem cateva fotografii, desi crabii erau tare iuti, iar aparatul de fotografiat se misca in reluare, declansand mult dupa ce vietatea se ascundea.  Read More

Povesti la gura blogului

Imi place sa scriu povesti la gura blogului, chiar daca nu prea am timp si fac totul pe fuga, fara sa ma gandesc de doua ori si uneori chiar fara sa ma verific. Imi place sa imi imaginez situatii noi, le vad in fata ochilor, insa de multe ori simt ca nu le pot pune in cuvinte asa cum mi-ar placea. Dar asta nu inseamna absolut nimic, daca scriu din pura placere, fara nici o obligatie si fara nici un gand de a impresiona pe cineva. De multe ori e de ajuns sa vad o fotografie sau sa intalnesc un cuvant pe care nu l-am mai intalnit de mult. Atunci mintea mea simte ca trebuie sa isi reverse preaplinul pe foaia virtuala a blogului, chiar daca povestea nu e gata, daca nu a avut destul timp sa stea la dospit.

S-a intamplat sa scriu marti o poveste pe celalalt blog. M-a inspirat o plasa de pescuit pe care am vazut-o cand scriam un banal advertorial. Nu m-am mai simtit in stare sa o pun pe blog in seara cand mi-a venit ideea, probabil pentru ca eram deja foarte obosita, insa a doua zi, la prima ora a diminetii, totul era gata. Eu, va spun cu toata sinceritatea, sunt foarte incantata de respectiva poveste spusa la gura blogului, chiar daca statisticile imi arata ca a fost citita de mai putin de 100 de oameni marti. I-am citit-o astazi si sotului meu. Mi-a spus ca prima jumatate l-a cam plictisit si ca abia in a doua jumatate s-a insufletit atmosfera si i-am atras cu adevarat atentia. Read More

Clinchet de clopoței

Privirea i se încețoșă și își pierdu cunoștința… pentru câteva clipe. Când se trezi, în jur mirosea a leurdă proaspăt culeasă. Îl apucă un râs isteric: în urmă cu vreo doi ani o mințise pe iubita-i de atunci că în locurile unde miroase a usturoi și unde crește leurdă poți găsi întotdeauna șerpi. Un mit vechi, numai bun de păcălit fetele naive. Totuși, de unde venea clinchetul de clopoței?

Privirea aruncată în jur și nările mult dilatate îl lămuriră imediat. Avea alături o ființă caldă, cu trup aproape fusiform, din care groaza ieșea prin toți porii, palpabilă. Își îndreptă limba spre ea, să o simtă mai bine și… Să o simtă mai bine, ca și cum el însuși ar fi șarpe? Nevoia bruscă de a se întinde la soare, de a-și încălzi spaima fără nume, îl făcu pe E.C.E. să… Read More