Skip to main content

Fantoma de la miezul nopții

În casă e o liniște mormântală. Respirațiile celor trei abia se aud. Dorm toți profund, ca niște bebeluși sănătoși. Femeia bine înfofolită în păturica ei preferată, hamsterul ascuns sub un morman de șervețele și paie, iar câinele tolănit pe canapea, cu burta în sus. Doar vântul încearcă, din timp în timp, fără succes, să se strecoare la căldură, în dormitorul de la ultimul etaj.

La miezul nopții, câinele sparge tăcerea. Latră agresiv, cu o violență de neînțeles, în vreme ce coboară treptele aproape rostogolindu-se. Hamsterul se trezește și, încă buimac, roade nestăpânit gratiile cuștii în care a fost închis. Vântul șuieră mai cu putere. Femeia se dă jos din pat, aprinde luminile și cheamă câinele, sperând că nu a reușit încă să trezească tot blocul.  Read More

Planuri de evadare și un viitor război

Ochii mei rotunzi, negri ca două boabe de piper, o urmăresc permanent. Învăț despre ea în timp ce își imaginează că învață despre mine. E atât de înceată, încât uneori mă ia somnul uitându-mă la felul în care se mișcă sau mănâncă. Acesta a fost primul prost obicei de care am râs când am ajuns să trăiesc în casa giganților. Să mănânci în pat, când ai la dispoziție un întreg palat, mi se pare de-a dreptul barbar. Mă studiază degeaba zi de zi, fără să vadă că, pentru mine, locul unde mănânc e mereu același. Nu pot confunda zona de odihnă cu cea în care mă hrănesc.

Giganții m-au supus chiar și unor teste, aruncându-mi hrana în vizuină, în culcuș sau pe potecile bătătorite la care am muncit din greu. Indiferent ce bunătăți mi-ar trimite, chiar și bucățele de pâine proaspătă, le prind în dinți ori le înghesui în punguțele pe care orice hamster le are de o parte și de alta a capului, Read More

Planeta albastră a regelui Piticot

Regatul meu se întinde cât vezi cu ochii, pe întreaga Planetă Albastră. Sunt stăpânul apelor, al pământului, al munților și-al plantelor care cresc neîngrădite. Îmi place să cred despre mine că sunt un rege bun, milos și drept cu supușii care mi se închină sfioși. În regatul meu au fost și vremuri grele, în care nici măcar eu, marele rege Piticiot, nu aveam prea multă hrană. Simțeam pericolele planându-mi deasupra capului și-atunci, dezamăgit de mine și de lume, mă retrăgeam într-o văgăună a Planetei Albastre, mă înveleam cu păturica roz și adormeam, dornic să visez la supuși credincioși, la înăbușirea tuturor revoltelor, la mese îmbelșugate și adăposturi călduroase.

Încă nu îmi dau seama dacă trăiesc un asemenea vis ori dacă vremurile bune chiar s-au întors, dar pot spune, cu mâna pe sceptru, că sunt un rege fericit. Castelul meu cu ziduri cenușii lucește acum în soarele amiezii. În interior e cald și bine, căci am covor parfumat. Cea pe care mult timp am numit-o sfetnic de încredere a dispărut. Read More

Când covorul devine fermecat…

Spune-mi că-ți amintești și tu, la fel de bine ca mine, câtă pulbere de stele a plutit prin aer la prima noastră întâlnire. Camera în care te ascundeai, învăluită într-un clar-obscur de-a dreptul romantic, mirosea a cafea proaspăt făcută și acest lucru m-a înviorat pe loc. Întinse pe mese ori făcute sul și aruncate prin colțuri, covoare de toate mărimile și în toate culorile mă îmbiau moale. Mi-a fost milă să trec pe lângă ele fără să le ofer un strop din căldura palmelor ce îmi transpirau inexplicabil, așa că le-am atins, le-am pipăit și pe unele chiar le-am admirat.

Te-am observat destul de târziu, când deja ochii îmi obosiseră de la prea multele culori ce împânzeau camera. Tu singur, dintre toate, cu modestia celor veniți din alte vremuri, te mulțumeai cu nuanțe de alb, gri și negru. Știam deja că eleganța înnăscută nu are nevoie de paiete, de sclipici sau de culori viole(n)te. Mi-a bătut inima tare. Emoția m-a sugrumat. Mâna s-a întins, tremurând, spre trupul tău suplu, dar viguros. Read More

Sub semnul lui P

Spune-i cum vrei, prietene – soartă, destin, ursită, fatalitate. Nașterea sub semnul lui P mi-a trasat fiecare pas al vieții, până la moarte. Am aflat prea târziu. Sfârșitul e aproape; îl simt cum îmi dă târcoale, cum încearcă să mă cuprindă ba dintr-o parte, ba din alta, cu gheare tăioase și reci. Mi-e strigătul mut. Țin ochiul închis. Mă-ntind în potecă și plâng după zilele-n care eu eram al tău, iar tu nu puteai fără mine.

Îți amintești? În camera unde ne întâlneam era un portret. Al unei doamne cu rochie înflorată și-o pălărie albă de care fusese prinsă o pană. De la ea am aflat că ai prostul obicei de a te descotorosi de iubirile tale imediat ce îmbătrânesc și nu îți mai pot oferi plăcere, dar îți spun cu sinceritate și cu durere sfâșietoare că nu am crezut. În ochii mei, tu erai bărbatul perfect, cel care iubește până la moarte și dincolo de ea.  Read More

Când puiul își ia zborul

Cuibul sărăcăcios în care își adăposteau grijile și speranțele era tot mai aglomerat. Veneau păsări din toată lumea să caute, printre paie, bețe și pene jumulite secretul bine păstrat în tainițele inimioarelor ce băteau la unison. Li se dusese vestea în cele patru zări că nu simțeau nici frig, nici foame când erau împreună. Se respectau și se sprijineau întotdeauna, oricât ar fi fost de greu. O singură supărare aveau păsările: puiul lor nu zbura. Îi crescuseră frumos aripile, erau lucioase și viguroase, însă micuțul refuza să le folosească. Își petrecea timpul în cuib, acolo unde căldura pufului dăruit de mama pasăre, gâzele apetisante aduse de tatăl pasăre și jucăriile pe care le procura singur păreau să îi fie de ajuns.

Timpul trecea și puiul devenea tot mai mare. Avea tot mai multe nevoi și parcă tot mai puțin spațiu în cuib.

-Mamă, tată, eu m-am decis! Îmi iau zborul spre zări mai albastre. Vreau să cunosc lumea, să regăsesc prietenii deja plecați, să îmi construiesc propriul cuib. Vreau să știu de ce am aripi. Vreau să zbor! Read More

Vraja iubirii pentru animale – poveste audio pentru copii

De-a lungul timpului am scris multe texte pe care le-am numit, poate prea pretențios, povești. Unele s-au bucurat de atenția totală a nepoților mei, copii hiperactivi, care nu pot sta locului o clipă și care nu au răbdare să asculte o poveste de la cap la coadă. În vacanța de vară a anului trecut le-am scris multe povești. Nu am vrut doar să îi distrez, ci și să îi educ într-un mod (nu foarte) subtil, ba chiar, undeva în adâncul sufletului, am sperat că voi avea cândva curaj să le citesc și altora, să aflu părerea unor adulți. A fost nevoie să treacă un an pentru ca inima mea să găsească puterea de a înregistra una dintre acele povești și a-i da drumul în mediul online, pe youtube, la liberă ascultare.

Ori nu am eu destui “fani”, ori povestea mea, pe care am numit-o Vraja iubirii pentru animale, nu e chiar ceea ce credeam. Aș vrea să vă rupeți trei minute din viață și să o ascultați, apoi să îmi spuneți părerea voastră sinceră. Pe scurt, în poveste este vorba despre doi copii care găsesc în podul bunicii o Carte de Magie și, ascunși în camera lor, citesc și pun în practică diverse vrăji. Aici, Vraja iubirii pentru animale – o poveste Read More

Toate am fost frumoase… cândva

Toate am fost frumoase… cândva, în vremea când aveam mai mult curaj, mai multă încredere, mai mult succes. Câți au mai plâns după noi! Și câți au suferit în tăcere! Noi treceam mândre, nepăsătoare la durerile altora. Eram ocupate să trăim și să cucerim, să facem capetele să se întoarcă și să stoarcem lacrimi din ochii admiratorilor. Poeții se întreceau în a ne dedica versuri pline de sensibilitate, fără să știe că noi, reginele neîncoronate ale tinereții, ne scuturam pletele în vânt și, odată cu ele, scuturam toate cuvintele care ne-ar fi putut înmuia inimile.
libris.ro
Toate am fost frumoase… cândva, însa acum ne-a ajuns bătrânetea din urmă. Întâi a apărut un fir alb de păr, apoi un rid subțire, după care s-au bulucit relele peste noi, călcându-ne orgoliile în picioare. Din pletele noastre bogate de altădată au mai rămas doar niște fire plăpânde, ca niște măciulii uitate în soare. Din trupurile cărnoase, apetisante, au mai rămas doar oasele uscate de vânt. Din frumusețea de altădată nu a mai rămas nimic. Poate doar amintirile să ne mai aducă, din când în când, câte un zâmbet ștrengăresc, repede Read More

Băiețelul și cheia de la cămară

Băiețelului i-au plăcut întotdeauna animăluțele, în special hamsterii. Chiar a avut unul, drăgălaș foc, dar a murit anul trecut într-un mod inexplicabil și ușor amuzant. L-a găsit când s-a întors de la grădiniță. Avea burtica umflată și un pai în gură, de parcă tocmai se pregătea să mănânce când l-a descoperit doamna cu coasa. Mama nu a vrut să mai cumpere altul, de teamă că băiețelul va suferi prea mult când animalul va pieri. Nici o clipă nu și-a imaginat că marea suferință venea tocmai din lipsa unui nou hamster, unul care să înlocuiască dragostea pierdută.

Văzându-l atât de trist și abătut, mama a decis ca băiețelul să meargă la bunica, la țară, să petreacă vacanța în sânul naturii. Zis și făcut. I-a pus în ghiozdănel câteva hăinuțe, o carte de colorat și multe, multe jucării. L-a dat pe mâna bunicii, femeie aprigă, dar iubitoare de copii. Se înțelegeau bine ei doi. Bunica trebăluia întreaga zi prin gospodărie, în vreme ce băiețelul arunca pe furiș cu pietricele în găini, invitându-le la joacă. Din când în când mai fura câte un ou din cuibar, să-l dea câinelui. Read More

O lacrimă pentru fiecare

Erau tinere și uluitor de frumoase. Își parfumaseră părul ce flutura în vântul călduț de primăvară. Mi-au zâmbit, fericite că mă văd. Nici măcar nu ne cunoșteam, însă aflaseră despre mine de la mama lor și îmi dăruiau inimile cu încredere și speranță. Au observat tresărirea mea vinovată și s-au albit de teamă. Cine nu s-ar speria văzând că a dezvăluit secrete bine păzite unui potențial dușman, unei persoane care, mai târziu, se va folosi de slăbiciunea descoperită?

Mi s-a rupt inima de mila lor. Cu toate că nu aveam nici o vină, știam că se vor stinge, că trebuie să moară nevinovate pentru ca altele să trăiască și să crească. Nu le puteam proteja, deși mama lor le spusese de la început că sunt apărătorul celor slabi, că fac tot ce îmi stă în putere pentru a apăra viața, în toate formele ei. Ardeam pe interior, distrusă de gândul că le-am înșelat încrederea, că le voi sacrifica din pur orgoliu uman. E atât de dureros când omul se crede zeu și decide Read More