Skip to main content

Fac spume când…

Angelica stă cu fundul pe nisipul ud, bâțâind picioarele în apa mării. Simte cum soarele îi acoperă pielea cu o pelerină roz care, spre seară, sigur îi va da cunoscuta senzație de usturime. Nu-i pasă, atâta timp cât căldura i se împrăștie în tot corpul, iar valurile îi cântă despre dragoste și nemărginire.

-Învață-mă să înot!

Bombonica holbează ochii a mirare, apoi își clatină pletele blonde ca și cum ar spune: să nu faci greșeala asta. Ți-ar putea fura marea, și soarele, și briza ce poartă atâtea promisiuni. Maricica își clatină și ea pletele ce-s negre ca sufletul lui Scaraoțchi, apoi șoptește pe un ton mieros:

-Cum poți avea o asemenea pretenție? Vrei să te am pe conștiință? Oare nu vezi cât mă chinui eu când înot? Mă ating tot felul de vietăți Read More

Insularul

În preajma lui sunt întotdeauna trează, atentă și mirată. Am senzația că-s așezată pe o pernă moale, colorată, într-o cameră bogat decorată. În clar-obscurul înserării ascult, cu răsuflarea tăiată, poveștile unei Șeherezade masculine ce învăluie sufletul în parfum amețitor de aventură.

-Mai spune-mi ceva, Povestitorule! Nu lăsa noaptea să-ți fure cuvintele. Dă-mi-le mie, Povestitorule!

Și Povestitorul îmi ascultă ruga.

Sătulă de priviri mincinoase, vorbe fără rost și mâncăruri prea grase, castelana se apropie încet de ușa care separă Sala Mare de restul Fortăreței. Vrea să scape de vacarmul acestei petreceri obositoare. Simte nevoia de a fi singură, învăluită în gânduri și visuri ce nu se vor împlini nicicând. Nu-i pasă dacă o vede cineva că părăsește încăperea tocmai când distracția e în toi. Pe urmele femeii, neauzită, e sălbăticiunea ce bagă spaima în curteni. Blana ei neagră ca abanosul se atinge din când în când de rochia verde a castelanei și atunci parcă sar scântei pe culoarele întunecate ale Fortăreței, luminând pentru o clipă strania pereche. Read More

Telenovelă scoțiană – Dragostea are același gust în întreaga lume

Înserarea căzuse peste micul orășel, ascunzând vederii narcisele parfumate și cele câteva gunoaie purtate până acolo de vânt. Am deschis portița și am intrat în curtea care urma să fie a noastră pe termen nelimitat. Fata îmbrăcată în halat de baie roz pufos stătea pe treptele casei, trăgând cu sete din țigară. Alături de ea zâmbea inocent un bărbat blond, cu barbă și ochi de un albastru peruzea. I-am salutat politicos. Fata, curioasă, ne-a luat un scurt interogatoriu: de unde venim, câți vom locui aici, dacă ne place Scoția etc. Eram obosiți și înfrigurați, dar i-am răspuns politicos, așa cum se cuvine să facă oamenii civilizați.

Eu și iubi al meu ne-am mutat de vreo lună. Am avut noroc. Este o zonă liniștită. Vecinii nu fac gălăgie, nici mizerie. Avem și un bebeluș, o fetiță cuminte, de șase luni. Mă bucur că ați venit. Cei care au locuit aici înaintea voastră erau cam gălăgioși, ne-a spus ea, zâmbind cu mândrie. Le-am vorbit despre câinele meu. Oh, nici o problemă. Îmi plac animalele. Mama mea are doi câini și o mulțime de pisici, a plusat fata. Bărbatul continua să rămână tăcut, însă Read More

Mi-ai schimbat cursul vieții

Singurătatea îmi era tovarășă bună, credincioasă. Mă obișnuisem cu toanele ei de femeie neînțeleasă, care te poate ridica pe culmile fericirii de a nu împărți cu nimeni bucata aia bună de friptură sau te poate adânci în bezna disperării de a avea o nouă pasiune, pe care nu o poți împărtăși cu nimeni. Mă învârteam prin casă așa cum se învârte frunza căzută din pom pe luciul apei. Fără scop, fără țintă, fără să îmi pese unde mă vor purta pașii în secunda următoare.

Mă trânteam pe covorașul adus din țară – de fapt, este o păturică lucrată manual cu mulți, mulți ani în urmă de către o româncă bătrână care habar nu avea de handmade. Când amorțeam de atâta nemișcare, mă ridicam, îmi scuturam scamele imaginare și mă tolăneam pe canapea. Doar pentru a face același lucru, desigur, pentru a lenevi cu botul pe labe și cu ochii pierduți în gol. Tristă soartă mi-a fost rezervată, plângeam uneori în somn, când nu îmi puteam controla gândurile și durerile.  Read More

O amintire caldă

M-ai tratat cu atâta răceală… Mi-a înghețat sufletul văzând că te porți cu mine de parcă aș fi fost un amărât al străzii. Am privit în stânga, am privit în dreapta, cu inima transformată în cioburi. Strada mi-a spus că nu îi aparțin, că nu îi pasă de mine. Are deja prea multe bătăi de cap. Să cer ajutor de la cei care m-au făcut, de la cei care mi-au oferit podoabe, de la cei care m-au încurajat când au văzut că țin nasul pe sus și că zâmbesc indiferent de vreme și de vremuri, de parcă viața ar fi frumoasă. Avea inima neagră de răutate. Am vrut să fug de lângă ea, să mă îndepărtez ca de un loc unde molima nepăsării se ia de la om la om.

M-am gândit iar la tine. Mi-am amintit aroganța ce ți se strecura printre cuvinte când îmi spuneai că nu merit mai multă atenție din cauză că viața mea e scurtă și că în urmă-mi nu vor rămâne decât falsele podoabe ce astăzi mă acoperă. Of, cât m-a durut! Frigul suferinței mi-a urcat din tălpi până în creștet. Doar atât durează o relație? Până când ne dăm seama că unul dintre noi e mai deștept, mai frumos, mai devreme acasă? Până la lăsarea serii, când doar cei cu stea în frunte luminează în beznă? Read More

Fiecare respirație e darul iubirii

Ochii tăi mă sfredelesc, dornici să treacă de aparențe, să descopere ce ascund în spatele zâmbetului și al dungilor verticale formate între sprâncene. Tu vezi ceea ce alții nu au putut vedea niciodată. Te apleci și mă acoperi cu palmele-ți puternice. Îmi oprești plânsul ce stă să erupă. Alungi fantoma de la miezul nopții și îmi oferi, în schimb, o oră de uitare. Învelită în poezia cuvintelor tale și-n promisiuni nespuse, întind brațele spre zările pe care numai luna, martor tăcut al dragostei noastre, le luminează o clipă. Neștiute ne sunt patimile ce ne fierb în vene.

Îți cer să mă iubești cu întreaga-ți ființă, trup și suflet deopotrivă. Tu-mi șoptești la ureche lucruri de care nu mă pot sătura. Îmi spui că mă gândești în continuare, că fiecare respirație e darul iubirii, un dar cu arome de portocale proaspăt culese, de fulgi de zăpadă căzuți alb din cerul întunecat, de miere ce se prelinge caldă pe degete. Adorm târziu, când zările se luminează. Read More

Fantoma de la miezul nopții

În casă e o liniște mormântală. Respirațiile celor trei abia se aud. Dorm toți profund, ca niște bebeluși sănătoși. Femeia bine înfofolită în păturica ei preferată, hamsterul ascuns sub un morman de șervețele și paie, iar câinele tolănit pe canapea, cu burta în sus. Doar vântul încearcă, din timp în timp, fără succes, să se strecoare la căldură, în dormitorul de la ultimul etaj.

La miezul nopții, câinele sparge tăcerea. Latră agresiv, cu o violență de neînțeles, în vreme ce coboară treptele aproape rostogolindu-se. Hamsterul se trezește și, încă buimac, roade nestăpânit gratiile cuștii în care a fost închis. Vântul șuieră mai cu putere. Femeia se dă jos din pat, aprinde luminile și cheamă câinele, sperând că nu a reușit încă să trezească tot blocul.  Read More

Planuri de evadare și un viitor război

Ochii mei rotunzi, negri ca două boabe de piper, o urmăresc permanent. Învăț despre ea în timp ce își imaginează că învață despre mine. E atât de înceată, încât uneori mă ia somnul uitându-mă la felul în care se mișcă sau mănâncă. Acesta a fost primul prost obicei de care am râs când am ajuns să trăiesc în casa giganților. Să mănânci în pat, când ai la dispoziție un întreg palat, mi se pare de-a dreptul barbar. Mă studiază degeaba zi de zi, fără să vadă că, pentru mine, locul unde mănânc e mereu același. Nu pot confunda zona de odihnă cu cea în care mă hrănesc.

Giganții m-au supus chiar și unor teste, aruncându-mi hrana în vizuină, în culcuș sau pe potecile bătătorite la care am muncit din greu. Indiferent ce bunătăți mi-ar trimite, chiar și bucățele de pâine proaspătă, le prind în dinți ori le înghesui în punguțele pe care orice hamster le are de o parte și de alta a capului, Read More

Planeta albastră a regelui Piticot

Regatul meu se întinde cât vezi cu ochii, pe întreaga Planetă Albastră. Sunt stăpânul apelor, al pământului, al munților și-al plantelor care cresc neîngrădite. Îmi place să cred despre mine că sunt un rege bun, milos și drept cu supușii care mi se închină sfioși. În regatul meu au fost și vremuri grele, în care nici măcar eu, marele rege Piticiot, nu aveam prea multă hrană. Simțeam pericolele planându-mi deasupra capului și-atunci, dezamăgit de mine și de lume, mă retrăgeam într-o văgăună a Planetei Albastre, mă înveleam cu păturica roz și adormeam, dornic să visez la supuși credincioși, la înăbușirea tuturor revoltelor, la mese îmbelșugate și adăposturi călduroase.

Încă nu îmi dau seama dacă trăiesc un asemenea vis ori dacă vremurile bune chiar s-au întors, dar pot spune, cu mâna pe sceptru, că sunt un rege fericit. Castelul meu cu ziduri cenușii lucește acum în soarele amiezii. În interior e cald și bine, căci am covor parfumat. Cea pe care mult timp am numit-o sfetnic de încredere a dispărut. Read More

Când covorul devine fermecat…

Spune-mi că-ți amintești și tu, la fel de bine ca mine, câtă pulbere de stele a plutit prin aer la prima noastră întâlnire. Camera în care te ascundeai, învăluită într-un clar-obscur de-a dreptul romantic, mirosea a cafea proaspăt făcută și acest lucru m-a înviorat pe loc. Întinse pe mese ori făcute sul și aruncate prin colțuri, covoare de toate mărimile și în toate culorile mă îmbiau moale. Mi-a fost milă să trec pe lângă ele fără să le ofer un strop din căldura palmelor ce îmi transpirau inexplicabil, așa că le-am atins, le-am pipăit și pe unele chiar le-am admirat.

Te-am observat destul de târziu, când deja ochii îmi obosiseră de la prea multele culori ce împânzeau camera. Tu singur, dintre toate, cu modestia celor veniți din alte vremuri, te mulțumeai cu nuanțe de alb, gri și negru. Știam deja că eleganța înnăscută nu are nevoie de paiete, de sclipici sau de culori viole(n)te. Mi-a bătut inima tare. Emoția m-a sugrumat. Mâna s-a întins, tremurând, spre trupul tău suplu, dar viguros. Read More