Skip to main content

Occidentalii îi acceptă pe români pentru că sunt harnici

Românii sunt oameni harnici

Occidentalii îi acceptă pe români pentru că sunt harnici. Vă sună cunoscut aceste cuvinte? Românii sunt muncitori – nu cred că am fire de păr în cap de câte ori am auzit această propoziție spusă cu mândrie de oameni din toate categoriile sociale și de toate vârstele. Am auzit-o și am început să o cred, mai ales știind că mie îmi place să fac lucrurile așa cum trebuie, să caut întotdeauna cele mai bune soluții pentru a realiza ceea ce doresc. Mă gândeam că omul harnic e așa cum îmi place să cred că sunt eu. Și poate chiar mai există asemenea oameni. Nu vreau să generalizez în nici o direcție, ci doar să vă spun ce am observat în ultima vreme lucrând cu oameni de diverse naționalități, oameni de prin întreaga lume.

După cum vă spuneam, muncesc într-o brutărie. O fabrică destul de mare și de cunoscută în lume. Aici am întâlnit nu doar români și scoțieni, ci și persoane venite din cele mai îndepărtate locuri ale pământului. Nu pot generaliza doar în baza faptului că am cunoscut zece români și cincisprezece scoțieni, nu-i așa? Dar vă pot spune ce am remarcat în această lună de zile în care am muncit cot la cot cu ei. Desigur, este posibil să mă înșel, iar ei să fie altfel de cum îi văd eu, după cum și ei m-au văzut altfel de cum sunt în realitate.  Read More

Cum mă văd alții și cum sunt, de fapt

Cum mă văd alții

Săptămâna aceasta (la ei începe de duminică săptămâna) am avut patru nopți lungi, de câte 12 ore, în care toți nervii și toți mușchii mi-au fost puși la încercare. Există o regulă pe care o înțeleg și o apreciez, dar care mă aduce la disperare: în afara sălilor de producție ale brutăriei unde lucrez nimeni nu umblă în uniforma de lucru. Fie că vrei să mergi la wc, la cantină sau afară, să fumezi, întâi trebuie să treci pe la vestiar, să îți dai boneta, uniforma și bocancii jos, ca să nu le contaminezi cu diverse. Am patru pauze de-a lungul programului, deci socotiți de câte ori mă îmbrac și mă dezbrac în fiecare noapte. Dacă nu vă descurcați cu matematica, vă ajut eu: destul cât să obosesc făcând gimnastică în vestiar și cât să mă enervez maxim că această activitate îmi fură din timpul liber de care aș putea beneficia.

În brutărie există posturi de muncă mai bune și mai puțin bune. Depinde ce îți dorești. Eu le aleg întotdeauna pe cele mai grele, ca să treacă repede timpul, să nu mă plictisesc și nici să nu mă simt vinovată că le iau banii degeaba, după cum spune un român cu care suntem prieteni. Acum adunați la aceste informații și faptul că nu sunt obișnuită să pierd nopțile, că nu mai am 20 de ani, că dorm mult prea puțin Read More

Omul fără țară

M-au învățat, când mintea îmi era prea fragedă pentru a putea separa binele de rău și minciuna de adevăr, că trebuie să îmi iubesc țara, să o apăr de tot ce i-ar putea dăuna și să îmi dau, în caz de nevoie, până la ultima picătură de sânge pentru ea. Am acceptat cu seninătate ideea și chiar mi-am iubit țara așa cum îmi iubesc familia. Nu știu dacă am făcut prea multe pentru ea, însă cu siguranță aș fi fost capabilă să stau la porțile sale cu arma în mână dacă ar fi trebuit să o apăr. Târziu mi-am dat seama că, de multe ori, răul nu vine din afară, ci se află acolo, în interior, câte puțin în fiecare dintre noi.

Orice român care uită să ceară bonul fiscal la magazin, care aruncă un gunoi pe jos, care nu merge la vot, care dă șpagă, care fentează într-un fel sau altul statul, este un român care nu își iubește țara. Cu acest gând am trăit câțiva ani de zile, până când am înțeles că, oricât ai fi de corect, tot se va găsi cineva care să (te) fure, că românul/România suferă de o boală incurabilă, care îl/o macină din interior și pentru care încă nu s-a găsit leacul potrivit. Acest gând m-a durut așa cum m-a durut moartea mamei.  Read More

Primele discuții cu scoțienii sau cum să zâmbești frumos în engleză

Ne-am dus la magazinul din apropiere să cumpărăm o tigaie, cârlige de rufe, o mătură, un mop, farfurii, soluții de curățat și alte nimicuri gospodărești. Știind că în general nu cheltuie prea mult, Mihai a luat cu el doar 45 de lire. Cardul a rămas, desigur, acasă. Cumpărăturile au costat 47 de lire. Vânzătoarea, scoțiană din tată în fiică, foarte amabilă, ne-a spus pe limba ei:

-Dcplfmkexuhytsjn…

-Ă?

Mihai, cu lecția deja învățată, și-a întins gâtul peste monitorul fetei și s-a uitat la total. Am renunțat la “ceva bun pentru Bruno” și am adus cumpărăturile la 45 de lire. Am salutat cu un zâmbet larg, ni s-a răspuns la fel, plus un xgodnjsijfcz… și am plecat, îngrozită de felul în care vorbesc scoțienii. Read More

Culese din cartier – preoți și necredincioși

#colectiv. O amintire mult prea dureroasă pentru orice om căruia îi bate inima în piept și îi curge sângele prin vene. Prea multe vieți pierdute, prea mult chin, prea multă mizerie găsită sub preș, prea multe vorbe aruncate în vânt. Nici o rezolvare concretă, nici o promisiune de mai bine pentru viitor. Ură de o parte și alta. Dezbinare. Și-un păcătos “de rit nou” certând preotul care cânta pe la blocuri, dornic să sfințească -vrei, nu vrei-, casele românilor:

-Ești cumva de la poliție de bubui așa în ușă, gata să o dărâmi? Te-a invitat cineva? mai întreabă el, făcând aluzie la declarația dată de un prelat – palidă scuză pentru absența de la colectiv a bisericii.

Preotul înghite în sec, își cere scuze și bate încrezător la următoarea ușă. Read More

Tensiune mică, de vrabie

De câteva zile mă chinuia o stare de rău pe care nu o puteam descrie în cuvinte. Amestecată cu panica iscată de faptul că în familia mea toți au tensiunea mare, senzația aceasta mă împiedica să dorm. În capul meu se nășteau tot felul de scenarii. Mergeam din minut în minut la oglindă să văd dacă m-am înroșit rău la față. Nu mă durea nimic, însă aveam permanent senzația că sunt la un pas de leșin. Țineam telefonul aproape, să pot suna la salvare în caz că starea de rău se accentua. Mi se înfundase și o ureche. Am redus cafeaua, am redus țigările, am dormit mai mult, însă starea de rău a continuat să mă deranjeze. Doar când ieșeam cu Bruno afară îmi mai trecea, însă nu puteam sta întreaga zi și mai ales întreaga noapte pe străzi.  Read More

La mica înțelegere

Nu faceți lucruri la întâmplare și mai ales niciodată la “mica înțelegere”. Pentru orice lucru din această viață asigurați-vă că aveți dreptul legal asupra respectivului lucru, că există chitanțe prin care să dovediți că sunteți în regulă. De asemenea, nu vă bazați pe faptul că au trecut doi, trei, cinci sau cincizeci de ani de la momentul x. Orice ar fi, păstrați chitanțele, căci numai ele vă pot ajuta să limpeziți anumite situații, să dovediți oricui, oricând, că dreptatea este de partea voastră.

Nu faceți nimic la “mica înțelegere” cu vecinul, cu vărul, cu x sau y, indiferent cine ar fi aceștia. Pentru orice produs, serviciu etc verificați întâi dacă există cadru legal, că aveți dreptul să beneficiați de respectivul produs/serviciu, pentru că altfel se poate întâmpla ca, peste ani, Read More

Unde servim masa

Unde servim masa? Iată o întrebare cu mai multe răspunsuri, pe care vom încerca să le dezvăluim în rândurile ce urmează. Sperăm ca textul de mai jos să (nu) vă fie de folos doar dacă sunteți, ca și noi, o familie atipică, nepăsătoare la gura lumii și la etichete.

Vienela servește masa pe fosta mașină de cusut, locul transformat de aproape un an în birou. De când a rămas singură acasă gătește foarte rar, așa că îi este ușor să aducă lângă calculator farfuria cu brânză și roșii, prăjiturile sau cafeaua fără de care nu stă. Ce sens ar avea să se complice prin bucătărie, unde plictiseala e maximă? Mai bine se holbează la postările de pe facebook sau se refugiază în pat, cu tot cu farfurii, scrumiere, cărți și animale.  Read More

În stare de alertă

Cu motiv sau fără, sunt permanent agitată, în stare de alertă, gata să fug, gata să mai fac încă un lucru înainte de culcare, gata să mai învăț un cuvânt în limba engleză sau numai să mai plimb câinele o tură. Obișnuită să împart poverile cu alții, mă simt acum de parcă toată greutatea lumii e așezată pe umerii mei fragili. Voința de a reuși mă ține în picioare și mă împinge de la spate, uneori cam prea brutal pentru gustul meu. După întâmplarea cu oul, toată familia mă sună când trebuie să plec de acasă. Toți mă sfătuiesc să verific apa, gazele și lumina, să nu cumva să pățesc ceva rău. Starea de alertă se continuă și în momentele când sunt acasă, căci paza bună trece primejdia rea.

Aveam prin frigider două bucăți de șuncă, fiecare dintre ele de mărimea unui vocabular. Le-am scos și mi-am tăiat câteva bucățele, căci mă rodea foamea și eram grăbită, nu aveam timp să îmi gătesc ceva. Tot pentru a face mai multe lucruri deodată mi-am cărat farfuria la calculator, să pot ciuguli în timp ce scriu. Urma să plec și mi-am amintit la timp să bag în frigider șunculița care mi-a rămas de la masă, Read More

Aș fugi de lume

Mă dor urechile de atâta liniște. Bucuria mi-a fost de scurtă durată. Am așteptat să plece amândoi, să pot scăpa de rockerii care îmi spărgeau timpanele și de comentatorii meciurilor de fotbal, mult prea gălăgioși pentru gustul meu. În singurătatea casei, doar degetele tropăie pe taste, rupând coconul de tăcere în care sunt învăluită. Aud câinele cum sforăie din timp în timp. Visează ceva. Deschid larg fereastra, să intre aer curat și să aud glasuri omenești. E nefirească această liniște. Animalele dorm pe canapea. Ursula moțăie la pervaz, ca-ntr-o vitrină. O voce cristalină rupe tăcerea:

-PURICI!

Îmi imaginez că micuța de 6-8 ani a văzut pisica și mă trec valuri de nervi. Primul impuls mă îndeamnă să ies la fereastră și să îi spun ceva de copilul mă-sii. Apoi îmi dau seama că doar părinții sunt vinovati și înjur în gând, cu sete, cu toată dușmănia acumulată în cele câteva zile de când adăpostesc în casă un pisoi de două luni care are piciorul rupt în două locuri și bazinul făcut praf. Un pisoi care Read More