Skip to main content

Unde servim masa

Unde servim masa? Iată o întrebare cu mai multe răspunsuri, pe care vom încerca să le dezvăluim în rândurile ce urmează. Sperăm ca textul de mai jos să (nu) vă fie de folos doar dacă sunteți, ca și noi, o familie atipică, nepăsătoare la gura lumii și la etichete.

Vienela servește masa pe fosta mașină de cusut, locul transformat de aproape un an în birou. De când a rămas singură acasă gătește foarte rar, așa că îi este ușor să aducă lângă calculator farfuria cu brânză și roșii, prăjiturile sau cafeaua fără de care nu stă. Ce sens ar avea să se complice prin bucătărie, unde plictiseala e maximă? Mai bine se holbează la postările de pe facebook sau se refugiază în pat, cu tot cu farfurii, scrumiere, cărți și animale.  (more…)

În stare de alertă

Cu motiv sau fără, sunt permanent agitată, în stare de alertă, gata să fug, gata să mai fac încă un lucru înainte de culcare, gata să mai învăț un cuvânt în limba engleză sau numai să mai plimb câinele o tură. Obișnuită să împart poverile cu alții, mă simt acum de parcă toată greutatea lumii e așezată pe umerii mei fragili. Voința de a reuși mă ține în picioare și mă împinge de la spate, uneori cam prea brutal pentru gustul meu. După întâmplarea cu oul, toată familia mă sună când trebuie să plec de acasă. Toți mă sfătuiesc să verific apa, gazele și lumina, să nu cumva să pățesc ceva rău. Starea de alertă se continuă și în momentele când sunt acasă, căci paza bună trece primejdia rea.

Aveam prin frigider două bucăți de șuncă, fiecare dintre ele de mărimea unui vocabular. Le-am scos și mi-am tăiat câteva bucățele, căci mă rodea foamea și eram grăbită, nu aveam timp să îmi gătesc ceva. Tot pentru a face mai multe lucruri deodată mi-am cărat farfuria la calculator, să pot ciuguli în timp ce scriu. Urma să plec și mi-am amintit la timp să bag în frigider șunculița care mi-a rămas de la masă, (more…)

Aș fugi de lume

Mă dor urechile de atâta liniște. Bucuria mi-a fost de scurtă durată. Am așteptat să plece amândoi, să pot scăpa de rockerii care îmi spărgeau timpanele și de comentatorii meciurilor de fotbal, mult prea gălăgioși pentru gustul meu. În singurătatea casei, doar degetele tropăie pe taste, rupând coconul de tăcere în care sunt învăluită. Aud câinele cum sforăie din timp în timp. Visează ceva. Deschid larg fereastra, să intre aer curat și să aud glasuri omenești. E nefirească această liniște. Animalele dorm pe canapea. Ursula moțăie la pervaz, ca-ntr-o vitrină. O voce cristalină rupe tăcerea:

-PURICI!

Îmi imaginez că micuța de 6-8 ani a văzut pisica și mă trec valuri de nervi. Primul impuls mă îndeamnă să ies la fereastră și să îi spun ceva de copilul mă-sii. Apoi îmi dau seama că doar părinții sunt vinovati și înjur în gând, cu sete, cu toată dușmănia acumulată în cele câteva zile de când adăpostesc în casă un pisoi de două luni care are piciorul rupt în două locuri și bazinul făcut praf. Un pisoi care (more…)

Un caine de cosmar

Despre Bruno al meu am numai cuvinte de lauda atunci cand il tin in casa. Este extrem de cuminte, de ascultator, de jucaus, de iubitor si de atent. Nu se deslipeste de mine indiferent ce fac, astfel ca mai mult ma incurca, insa nu deranjant. Imi place sa il stiu alaturi, sa il vad cum se tine dupa mine indiferent unde merg sau ce fac. Pana si atunci cand ma bag in pat vine alaturi de mine. Nu poate sta mult, caci se incalzeste, dar coboara si se baga langa canapea fix in partea de pat unde stau eu pe perna, niciodata la celalalt capat. Uneori imi fura o perna, sa doarma si el ca omul… 🙂

Cand iesim pe strada, cu totul alta este situatia. Uita toate invataturile pe care i le-am dat vreodata, uita ca l-am invatat sa fie cuminte si ascultator, sa mearga la pas si sa ignore tot ceea ce ii iese in cale. Cat timp merge pe traseul sau obisnuit, nu sunt probleme de nici un fel, insa cand schimbam ruta, cum s-a intamplat astazi, cand am mers la cabinetul veterinar pentru vaccinul antirabic anual si pentru o deparazitare, il apuca toate nebunelile si cu foarte mare greutate poate fi potolit.

(more…)

Creier pervers

Creier pervers ce-mi ești! Cum râzi tu de mine de câte ori mai descoperi câte o slăbiciune! Nerecunoscător și pus pe șotii, uiți că mă străduiesc să te hrănesc zilnic cu multe dulciuri și cu informații fel de fel, să nu ai timp să te plictisesti ori să te plafonezi. Și ce-mi oferi în schimb, hoțomanule? Am stat atâtea zile singură, încuiată în casă, cu ochii în calculator, scriind, citind, vorbind cu oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, în vreme ce soțul și copilul meu erau plecați la serviciu sau pe afară cu diverse treburi.

Nu m-am simțit niciodată singură, căci știam sigur că se vor întoarce acasă mai devreme sau mai târziu. Acum, că au plecat la muncă în UK, știu că ne vom revedea mai devreme sau mai târziu.Cu toate astea, deja mă simt foarte singură, chiar dacă abia s-au împlinit 24 de ore de când mi-am urcat copilul în avion și vreo șase zile de când mi-am condus soțul la aeroport. Pentru asta numai tu ești de vină, creier pervers! Tu îmi trimiți aceste stări neplăcute,

(more…)

Viitorul pare incert

Gândul îmi zboară spre Scoția și spre viitorul deocamdată incert. Mi-e greu să mă concentrez pe orice altceva, dacă nu are legătură cu noutățile din viața mea. Aș vrea să scriu, însă mă blochez de cum îmi apare în față foaia albă. Mai trece o zi, mai scriu câteva cuvinte. În acest ritm, am toate șansele să termin articolul până la sfârșitul anului. Se spune că pofta vine mâncând, însă mie, în acest moment, nu îmi e foame decât de locuri îndepărtate, de-o zonă a lumii unde, într-un pat oarecare, doarme soțul meu, singur printre străinii de care probabil îl leagă aceeași speranță de mai bine.

Ar trebui să spun că aștept cu nerăbdare momentul în care voi ajunge și eu în Scoția sau oriunde în altă parte din UK îl vor purta pașii pe omul ce îmi este partener de viață de vreo zece ani. Dar cum să spun asta, când eu mă simt de-a dreptul copleșită de ideea că va trebui să plec de acasă cu purcel și cățel, că nu mă descurc așa cum ar trebui cu limba engleză, că acolo mă așteaptă o țară unde plouă mai mereu

(more…)

Un blog plin de texte furate

UPDATE: Fata a înțeles că a greșit. A șters textul, a recunoscut greșeala, așa că acest articol nu se mai referă la ea, ci se dorește a fi o lecție pentru cei care cred că tot ceea ce este pe internet e gratis și poate fi folosit după bunul plac.

*

Nu cred că voi putea înțelege vreodată de ce își deschid oamenii bloguri, dacă nu sunt capabili să scrie trei cuvinte din capul lor. În urmă cu vreo trei ani m-a rugat o tipă să o ajut, căci își dorea neapărat să aibă blog. Susținea că are multe povești de spus lumii. Pentru că o cunoșteam personal din viața reală, am fost de acord să îi dau o mână de ajutor. I-am construit un blog decent, am învățat-o cum să posteze, i-am dezvăluit secrete pe care eu le-am aflat la mult timp după ce am scris primul articol. Într-un cuvânt, am sprijinit-o pe cât mi-a stat în putere pentru ca drumul ei să pornească lin în blogosferă. La nici o săptămână, m-a tras sora mea de mânecă și mi-a arătat blogul tipei: era plin de lucruri furate de la alții. Nici urmă de texte scrise din capul ei.

M-am supărat și i-am atras atenția că nu este corect să procedeze așa. I-am explicat că oamenii muncesc pentru a crea texte, că nu e cinstit să le fie furate și postate pe alte bloguri, mai ales dacă nu există măcar o mențiune cu privire la autor. Credeți că i-a păsat? Mi-a întors spatele și a continuat să fure. Am lăsat-o în prostia ei, căci eram sătulă de oameni care nu pot fi oameni. Timpul i-a dovedit că aveam dreptate: nu doar că nu s-a îmbogățit de pe urma blogului, așa cum visa, dar nu a făcut în toți acești ani nici măcar un leu cu el, căci nimeni nu vrea să se asocieze oficial cu hoții. (more…)

Ce ironie!

Mi-a plăcut mereu să cred că sunt un om bun și blând și chiar am încercat permanent să mă comport ca atare, numai că ieri m-au lăsat nervii și-am simțit că explodez dacă nu acționez. Pentru nu mai știu a câta oară, o doamnă de la scara vecină mi-a urlat pe stradă că trebuie să îmi plimb câinele prin altă parte, că din cauza lui e strada plină de căcați, desi eu am mereu pungi la mine (sunt negre, au lăbuțe albe desenate pe o parte și se găsesc de vânzare la kaufland) și adun până la ultimul fir.

Într-un fel o înțeleg. Strada noastră chiar este plină de rahați de câine, însă cu un minim de deranj ar fi putut ușor observa că sunt una dintre puținele persoane care curăță în urma câinelui. I-a fost mai ușor să îmi strige tot felul de vorbe, să îmi provoace o stare de disconfort psihic. M-am abținut cât am putut să nu îi dau răspunsuri pe măsură și m-am întors în casă tremurând din cap și până în picioare de nervi. Este inadmisibil să merg cu fanfara pe stradă, să mi se strige lucruri neadevărate, să fiu pusă în pericol. (more…)

Cum se curăță oja semipermanentă de pe unghii

De două ori în viață mi-am făcut unghiile cu ojă semipermanentă, după ce am găsit pe facebook o tipă care își făcea reclamă și de care am fost prima dată foarte mulțumită. Veți afla din videoclip (cred că e puțin cam pretențios să îi spun tutorial) ce anume m-a nemulțumit a doua oară. După experiența nu prea plăcută de la a doua tură, am decis să îmi curăț singură oja semipermanentă de pe unghii și să mă ocup de ele așa cum am făcut mereu, fără ajutor. Știam deja, în mare, ce trebuie făcut, așa că am trecut la treabă. Regret că nu am filmat totul, căci ar fi avut toate șansele să devină viral, vă jur.

Am așteptat să rămân singură acasă (băieții mei sunt foarte gălăgioși, așa că prefer să nu îi am în preajmă când filmez), am pregătit instrumentele și am pornit la treabă. Totul a mers foarte bine și relativ repede în prima fază. Cu chiu, cu vai, am reușit să filmez până la momentul în care toate cele zece degete au fost bandajate în dischete pline cu dizolvant și apoi învelite (degetele, desigur) în folie de aluminiu. Când am vrut să opresc filmarea, un deget a rămas fără căciulița argintie. M-am străduit să (more…)

Dacă nu vorbești cu el, copilul…

Mi-e greu să vorbesc despre asta, dar simt că trebuie să o fac pentru ca, măcar pe viitor, părinții să fie atenți la felul în care își cresc copiii. Eu am aflat anul trecut despre micuța al cărei nume nu îl voi da. Să îi spunem A., ca să ne fie ușor. Mama ei s-a măritat de mică și a ajuns în celălalt capăt al țării, la soț. Nu i-a fost ușor printre străini, mai ales că toată ziua lucra în serele soțului, ca o sclavă pe plantație, în vreme ce bebelușa dormea undeva printre rânduri, în cărucior, sau la umbra vreunui copac.

După o vreme, sătulă de traiul îngrozitor, și-a luat copilul și a fugit. Cu chiu, cu vai, a ajuns acasă, unde a luat-o de la capăt cu munca, de această dată pentru ea și copilaș. Numai că, ocupată fiind cu munca abrutizantă de la țară, femeia a neglijat educația copilului, bucuroasă că avea ce să îi pună pe masă și cu ce să îl îmbrace. Într-un final le-a surâs norocul și un bărbat gospodar și bun l-a suflet s-a îndrăgostit de mamă. A luat sub aripa lui ocrotitoare și copilașul, pe micuța A. (more…)