Skip to main content

Un blog plin de texte furate

UPDATE: Fata a înțeles că a greșit. A șters textul, a recunoscut greșeala, așa că acest articol nu se mai referă la ea, ci se dorește a fi o lecție pentru cei care cred că tot ceea ce este pe internet e gratis și poate fi folosit după bunul plac.

*

Nu cred că voi putea înțelege vreodată de ce își deschid oamenii bloguri, dacă nu sunt capabili să scrie trei cuvinte din capul lor. În urmă cu vreo trei ani m-a rugat o tipă să o ajut, căci își dorea neapărat să aibă blog. Susținea că are multe povești de spus lumii. Pentru că o cunoșteam personal din viața reală, am fost de acord să îi dau o mână de ajutor. I-am construit un blog decent, am învățat-o cum să posteze, i-am dezvăluit secrete pe care eu le-am aflat la mult timp după ce am scris primul articol. Într-un cuvânt, am sprijinit-o pe cât mi-a stat în putere pentru ca drumul ei să pornească lin în blogosferă. La nici o săptămână, m-a tras sora mea de mânecă și mi-a arătat blogul tipei: era plin de lucruri furate de la alții. Nici urmă de texte scrise din capul ei.

M-am supărat și i-am atras atenția că nu este corect să procedeze așa. I-am explicat că oamenii muncesc pentru a crea texte, că nu e cinstit să le fie furate și postate pe alte bloguri, mai ales dacă nu există măcar o mențiune cu privire la autor. Credeți că i-a păsat? Mi-a întors spatele și a continuat să fure. Am lăsat-o în prostia ei, căci eram sătulă de oameni care nu pot fi oameni. Timpul i-a dovedit că aveam dreptate: nu doar că nu s-a îmbogățit de pe urma blogului, așa cum visa, dar nu a făcut în toți acești ani nici măcar un leu cu el, căci nimeni nu vrea să se asocieze oficial cu hoții. (more…)

Ce ironie!

Mi-a plăcut mereu să cred că sunt un om bun și blând și chiar am încercat permanent să mă comport ca atare, numai că ieri m-au lăsat nervii și-am simțit că explodez dacă nu acționez. Pentru nu mai știu a câta oară, o doamnă de la scara vecină mi-a urlat pe stradă că trebuie să îmi plimb câinele prin altă parte, că din cauza lui e strada plină de căcați, desi eu am mereu pungi la mine (sunt negre, au lăbuțe albe desenate pe o parte și se găsesc de vânzare la kaufland) și adun până la ultimul fir.

Într-un fel o înțeleg. Strada noastră chiar este plină de rahați de câine, însă cu un minim de deranj ar fi putut ușor observa că sunt una dintre puținele persoane care curăță în urma câinelui. I-a fost mai ușor să îmi strige tot felul de vorbe, să îmi provoace o stare de disconfort psihic. M-am abținut cât am putut să nu îi dau răspunsuri pe măsură și m-am întors în casă tremurând din cap și până în picioare de nervi. Este inadmisibil să merg cu fanfara pe stradă, să mi se strige lucruri neadevărate, să fiu pusă în pericol. (more…)

Cum se curăță oja semipermanentă de pe unghii

De două ori în viață mi-am făcut unghiile cu ojă semipermanentă, după ce am găsit pe facebook o tipă care își făcea reclamă și de care am fost prima dată foarte mulțumită. Veți afla din videoclip (cred că e puțin cam pretențios să îi spun tutorial) ce anume m-a nemulțumit a doua oară. După experiența nu prea plăcută de la a doua tură, am decis să îmi curăț singură oja semipermanentă de pe unghii și să mă ocup de ele așa cum am făcut mereu, fără ajutor. Știam deja, în mare, ce trebuie făcut, așa că am trecut la treabă. Regret că nu am filmat totul, căci ar fi avut toate șansele să devină viral, vă jur.

Am așteptat să rămân singură acasă (băieții mei sunt foarte gălăgioși, așa că prefer să nu îi am în preajmă când filmez), am pregătit instrumentele și am pornit la treabă. Totul a mers foarte bine și relativ repede în prima fază. Cu chiu, cu vai, am reușit să filmez până la momentul în care toate cele zece degete au fost bandajate în dischete pline cu dizolvant și apoi învelite (degetele, desigur) în folie de aluminiu. Când am vrut să opresc filmarea, un deget a rămas fără căciulița argintie. M-am străduit să (more…)

Dacă nu vorbești cu el, copilul…

Mi-e greu să vorbesc despre asta, dar simt că trebuie să o fac pentru ca, măcar pe viitor, părinții să fie atenți la felul în care își cresc copiii. Eu am aflat anul trecut despre micuța al cărei nume nu îl voi da. Să îi spunem A., ca să ne fie ușor. Mama ei s-a măritat de mică și a ajuns în celălalt capăt al țării, la soț. Nu i-a fost ușor printre străini, mai ales că toată ziua lucra în serele soțului, ca o sclavă pe plantație, în vreme ce bebelușa dormea undeva printre rânduri, în cărucior, sau la umbra vreunui copac.

După o vreme, sătulă de traiul îngrozitor, și-a luat copilul și a fugit. Cu chiu, cu vai, a ajuns acasă, unde a luat-o de la capăt cu munca, de această dată pentru ea și copilaș. Numai că, ocupată fiind cu munca abrutizantă de la țară, femeia a neglijat educația copilului, bucuroasă că avea ce să îi pună pe masă și cu ce să îl îmbrace. Într-un final le-a surâs norocul și un bărbat gospodar și bun l-a suflet s-a îndrăgostit de mamă. A luat sub aripa lui ocrotitoare și copilașul, pe micuța A. (more…)

România, te iubesc!

România, te iubesc! Iubesc munții tăi cuminți, ce îmi permit să privesc de sus înspre muritorii puturoși, care își pierd vremea pe facebook. Iubesc marea ta bună, ce știe să-mi cânte la ureche balade, și doine, și uneori melodii hard rock. Iubesc orașele tale aglomerate, unde mă pot pierde printre alți trecători, unde nimeni nu mă poate observa. Iubesc satele tale așezate pe dealuri, căci ele îmi dau impresia că am ajuns pe covorul fermecat țesut verde și împodobit cu portocaliu. Iubesc animalele străzilor tale, poate pentru că inima-mi spune că au nevoie de această iubire. Iubesc soarele care strălucește deasupră-ți, și vântul ce împrăștie puful plopilor, și ploile ce răcoresc asfaltul găurit, și zăpezile care ascund gunoiul sub preș.

Dar primăvara… primăvara gunoiul se vede încă de departe. Și pute. Și mă face să-mi amintesc tot ce nu îmi place în România. Mă face să revăd toate mizeriile pe care le-am văzut/auzit/trăit de-a lungul vieții. Mă face să înjur când conștientizez faptul că îmi pleacă de acasă copilul, sătul fiind de toate nedreptățile, de toată sărăcia și de tot amarul țării în care s-a născut și a trăit vreme (more…)

Oameni mărunți care se cred dumnezei

A fost o vreme când oamenii cu gura mare mă intimidau grozav și mă făceau să las capul în pămănt fie că aveau dreptate, fie că nu. Mi se părea că s-ar stârni un uragan dacă le-aș răspunde pe măsură și preferam să îmi înghit vorbele veninoase care îmi stăteau pe limbă. A fost o vreme când, judecată fiind de alții, mi-am deschis larg sufletul pentru a mă justifica. Mare greșeală! Nu doar că nu le-a păsat de problemele mele, dar au și profitat de ocazie pentru a mă bate cu propriile mele arme. Mi-am învățat lecția și, surprinzător chiar și pentru mine, am rămas cu o ură fantastică față de încrezuții -niște oameni mărunți care se cred dumnezei- care m-au atacat doar ca să se afle în treabă.

Nu mai dau explicații nimănui. Deciziile legate de viața mea le iau singură și singură rămân răspunzătoare pentru ele. Cum ar spune persoanele din generațiile mai de demult, nu mă duc la nimeni la zeamă de varză. Dacă am, mănânc, dacă nu, înghit în sec și aștept zile mai senine. Aleg să nici nu mă mai bag în discuții, chiar dacă am un punct de vedere clar și dacă l-aș putea expune ca la carte. Nu-i treaba mea să educ oameni și nici să le arunc în traistă, deși am făcut-o de nenumărate ori. (more…)

Coaliția pentru familia mea

Aleg să îmi fac propria coaliție, coaliția pentru familia mea, care e mai importantă decât orice altceva. Cu fiecare nouă zi petrecută în acest soi de spital de nebuni uriaș simt mai tare că mă sufoc, că locul meu nu mai este aici. Poate că sunt influențată și de faptul că băiatul meu deja s-a decis să își ia zborul, să-și facă un rost într-o altă țară, unde lumea nu se poartă de parcă ar vrea să se urce iar în bananier. Muncesc până la epuizare pentru a-l ajuta să plece în bune condiții, să se poată acomoda ușor și să nu dea de greu din prima clipă. I-am dat multe sfaturi de-a lungul vieții. În ultima săptămână aproape că l-am intoxicat cu sfaturi. Astăzi îi mai dau unul, singurul cu adevărat important: zboară, puiule, zboară cât mai departe, cât mai sus!

Coaliția noastră este formată din trei persoane, cele mai importante trei persoane: noi, familia noastră. Ne coalizăm pentru a putea lupta cu viața, cu piedicile care ne ies în cale, cu apele care vor să ducă totul la vale, cu munții pe care vrem să îi cucerim, cu vulcanii care încearcă să își arunce lava asupra noastră și cu toate cutremurele care ne zgâlțâie din senin. Coaliția pentru familia noastră (more…)

Sunt un om bun

Simt uneori că am bateria descarcată, însă trag în continuare de mine să termin treburile începute, să nu las pe mâine ceea ce (nu mai) pot face azi. Mai am și momente când îmi ofer pauză. Atunci mă bag în pat, alung orice gând și închid ochii. Rareori se întâmplă să mai fiu trează după câteva minute. Rare sunt, de asemenea, momentele de somn în care să nu visez. Tot ceea ce alung în stare de veghe revine cu forțe proaspete. Nici nu pot descrie în cuvinte oboseala care mă cuprinde de la atâta muncă, de la atâtea gânduri și vise. Unii se vaită că trebuie să muncească zi de zi. I-aș provoca oricând la un schimb de experiență, să vadă cât este de greu să muncească în somn și să se trezească gata epuizați fizic și psihic.

Dar nu… Sunt prea bună la suflet pentru a chinui oamenii. Mai bine mă ridic din pat, beau o cafea și mai arunc pe blog niște cuvinte. E modul în care mă relaxez cel mai repede. Uneori desfac o pungă de stafide. Știți ceva mai bun, mai dulce, mai iute aducător de veselie decât aceste fructe uscate? Poate doar like-urile de pe facebook și comentariile de apreciere de pe blog să mai aibă acest efect instantaneu. Din păcate, (more…)

Cum poți îngenunchia un om

Îți amintești momentul când un om te-a umilit în public, făcându-te să te simți ca un câine plouat? Dar clipa când un om te-a enervat atât de tare, încât ți-ai dorit să muști din el așa cum mușcă un câine din osul aruncat de stăpân? Nu-i așa că în asemenea momente ai vrut cu toată inima să îl poți îngenunchia, să îl umilești, la rândul tău, să îl enervezi și să îl faci să se simtă prost? De cele mai multe ori nu ai reușit, știu. Fie te-ai blocat și nu ți-a venit în minte nici o idee strălucită, fie ai ratat clipa, fie ai vrut să dai dovadă de educație. Dar în suflet ți-au rămas supărarea și dorința de a-l vedea cândva îngenunchiat la picioarele tale, umilit.

Cum poți îngenunchia un om? Dacă ți-ai pus vreodată această întrebare, iată că ai ajuns acolo unde trebuie, în locul unde se găsește și răspunsul. Bruno, câinele meu, știe cel mai bine cum poți îngenunchia un om și te învață oricând, dacă îi acorzi două clipe, să îți dezvăluie secretul.

Știi cum poți îngenunchia un om? (more…)

Diferența dintre coșurile stradale de gunoi și tomberoanele pentru locatarii blocurilor

Am trăit s-o văd și pe-asta! O spun cu mirare și revoltă în glas, căci nu mă așteptam ca, în anul 2017, încă să mai existe oameni care să facă așa ceva. Ieșisem cu Bruno la plimbarea de seară. În dreptul scării cu probleme, cum îi spun eu (pentru că foarte mulți dintre locatari se simt deranjați de faptul că al meu câine îndrăznește să calce, cu labele sale murdare, pe trotuarul din fața blocului lor), o femeie tocmai ieșea afară, având în pumni un pachet mărișor. S-a îndreptat spre coșul de gunoi montat pe stâlpul de iluminat, a aruncat pachetul din mâini, și-a aranjat puțin halatul cu care era îmbrăcată și s-a întors liniștită în casă.

Tomberonul destinat acestor tipuri de gunoaie este la două blocuri distanță, dar de ce să se obosească până acolo, dacă primăria Ploiești i-a pus un coș de gunoi fix la scara blocului? Până la urma, ce-i pasă femeii că acele coșuri nu sunt pentru resturile menajere aduse din apartament? Și cine să o vadă la ora 22-23 seara, în afară de o nebună care își plimbă câinele pe străzi, printre gunoaiele oamenilor?  (more…)