Skip to main content

Noaptea dintre ani în Scoția

Știind cât de tare a fost afectat câinele meu de pocnitori și artificii anul trecut, am așteptat cu groază trecerea în 2018. În foarte multe privințe scoțienii sunt mai presus decât noi, așa că eram îndreptățită să îmi imaginez că vor avea pocnitori care să spargă geamurile și artificii care să dea impresia că s-a pornit războiul. Am închis geamurile, am pus la îndemână jucării și recompense, am izolat casa pe cât de bine am putut, astfel încât Bruno să fie cât mai puțin stresat de zgomote, apoi m-am pus pe așteptat, cu inima cât un purice.

Cu patru minute înainte de miezul nopții s-a auzit prima pocnitoare. Până la sosirea lui 2018 am mai auzit încă două. A urmat apoi o rafală de artificii superbe care au luminat cerul în toate culorile și formele posibile. Bruno a lătrat când a auzit prima pocnitoare, după care s-a ascuns sub biroul meu. La ora 00:05 totul se liniștise deja, iar câinele se juca vesel prin casă, fără să își aducă aminte de spaima prin care trecuse cu 365 de zile în urmă.  Read More

Măturător de vineri

Cum îți este dimineața de vineri? mă întreabă spiridușul, pus pe glume.

Dau perdeaua la o parte și mă uit afară, în noapte. Ceața învăluie totul într-un alb opac. Aprind lumina și văd masa plină de pungi goale în care au fost cândva chipsuri, văd două farfurii pe care urmele de mâncare aproape s-au uscat, văd coji de portocale, văd scrumiera plină de chiștoace. Sting lumina și aprind calculatorul. Pe facebook mă sperie amintirile anilor trecuți – într-o zi am vărsat cafeaua înainte de a bea din ea, în altă zi mi-am zgâriat obrazul într-o creangă, în alta eram racită cobză. 22 decembrie, să nu îndrăznești să îmi mai aduci surprize neplăcute, că te mătur ca pe o frunză uscată.

Nu ți-am spus încă, dar astăzi chiar voi fi măturător de vineri. Plănuiam să încep prin a mătura praful imaginar adunat pe creier, să-l amestec bine într-un bol de cristal și să-l presar pe blog, într-o poveste ca o amintire caldă. Nu-i timp de așa ceva când podeaua e învelită în păr de câine, iar sărbătorile bat la ușă. Dar îmi pot face timp să mătur din viața mea tot ceea ce mă deranjează sau îmi distrage atenția de la propria mea viață. Ce-mi pasă mie că unii sunt prea sensibili la cuvinte, că alții sunt naivi, iar alții răi de gură? Îi mătur Read More

Stick de electricitate in Scotia

Daca nici eu nu sunt de Cascadorii Rasului, nu stiu cine e…
In Scotia nu avem abonament la electricitate, ci doar un stick pe care il incarcam din timp in timp cu suma pe care o consideram necesara. Ultima data am bagat 20 de lire.
Astazi, dupa ce au plecat baietii la munca, m-am “drogat” cu un ibuprofen si, transpirand si injurand din cauza durerilor, am coborat la bucatarie sa gatesc ceva.
Dupa ce am pregatit ce aveam de pregatit pentru mancare, am observat ca plita aragazului electric era neagra, nu rosie, cum ar fi trebuit. Tabloul electric imi afisa ca mai am credit 0,02 lire. Calculatorul era si el stins.
Noroc ca romanii de aici sunt saritori. Din telefon in telefon am aflat ca stick-ul de electricitate

Read More

Oul kinder scoțian

În prima clipă când a început să vorbească m-am gândit că are un defect. Cu cât vorbea mai mult, cu atât îmi întărea convingerea că suferă de întârziere mintală sau ceva asemănător. E drept, fiind scoțian, iar eu foarte “proaspătă” în această țară, puteam da vina și pe diferența dintre limba engleză din carte și ceea ce se vorbește pe aici, în limbaj “țărănesc”. Totuși, o noapte întreagă nu am reușit să pricep o boabă din ceea ce omul a trăncănit. Era vesel, râdea mult și ochii îi rămâneau fixați pe mine. O clipă chiar l-am bănuit că s-a îndrăgostit la prima vedere, că prea mă privea insistent, într-un fel aparte.

La a doua întâlnire, omul era total schimbat. Vorbea o engleză clară, curgătoare, melodioasă, chiar dacă împodobită cu accent scoțian. Dispăruse și veselia pe care o consideram nelalocul ei în discuțiile serioase. Încă mă mai privea insistent, însă observasem că așa se uita la toată lumea, iar lucrul acesta mă liniștise. Oricum, spre cinstea mea, pot spune că l-am tratat încă de la început cu respect, că m-am străduit să îl înțeleg și să fiu la fel de politicoasă ca el, cu toate că acest lucru mă obosește. Nu e ușor să îi spui omului “mulțumesc” Read More

De Crăciun, vorbește-mi despre un volum. Sau mai multe…

1.Bradul. Verde tot timpul anului. O carte clasică nemuritoare care ți-a rămas în suflet.

Știu că mă repet, însă nu pot răspunde decât într-un singur fel: La răscruce de vânturi, de Emily Bronte.

2. Steaua din vârful bradului. Un volum care încheie “la înălțime” o serie preferată. 

Sulița deșertului, al doilea și ultimul volum din seria Demon, de Peter V. Brett.

3. Beteala. Ce carte ați asocia cu beteala – strălucitoare, atractivă începând cu coperta și titlul?

Sufletul împăratului, de Brandon Sanderson.

4. Globurile. O carte îndrăgită cu tema Crăciunului.  Read More

Sfaturi pentru cei care au brutării în România

Nu știu dacă eu sunt cea mai în măsură persoană să dea altora lecții de viață, însă știu sigur că îmi pot aduce mica mea contribuție la o viață mai bună pentru români (mulțumesc din suflet pentru idee, Daniela!). Astăzi am ales să scriu un articol cu sfaturi pentru cei care au brutării în România. Este adevărat, am lucrat numai o lună de zile într-o brutărie din Scoția, însă am avut timp suficient să observ și să învăț unele lucruri, ca acum să le pot scoate la vedere și să le prezint celor care mă citesc, în speranța că vor distribui textul, ca acesta să ajungă sub ochii celor care au nevoie de el.

Simt totuși că nu sunt în măsură să dau sfaturi, așa că aleg să descriu, în cuvintele mele, observațiile care merită amintite (rețineți, vă rog, că totul este despre ceea ce am învățat la o singură brutărie din Scoția; nu știu cum este prin altele, dar nici nu cred că are importanță – uneori putem învăța mai multe lucruri dintr-un singur loc decât dacă umblăm neatenți prin mai multe locuri): Read More

În Scoția m-am drogat pentru prima dată în viață

În Scoția m-am drogat pentru prima dată în viață și pot spune, cu mâna pe inimă, că mi-a fost bine și că aș repeta oricând experiența, dacă ar fi nevoie. Dar să încep cu începutul, ca să înțeleagă toată lumea că am avut motive serioase să apelez la droguri. Eram într-o seară în cantina fabricii unde lucrez. Alături de mine erau fiul meu și câțiva români cu care stăteam de vorbă. Mâncam ceva dulce. Am vrut să beau apă și tocmai atunci un băiat a povestit ceva haios. M-am înecat. Am pus mâna la gură, m-am ridicat de la masă, am încercat să tușesc și mi-am dat seama că exista riscul să îmi sară apa din gură, în amestec cu prăjitura, pe mesele celorlați oameni adunați în cantină.

M-am grăbit către fundul încăperii, însă am făcut greșeala de a trage aer în piept și atunci mi s-a tăiat respirația. Orice am încercat a fost în zadar. Nu îmi mai intra aer în plămâni. Mă sufocam. Ionuț și unul dintre ceilalți români (mulțumesc încă o dată, Marian!) s-au ridicat de la masă și mi-au sărit în ajutor. M-au bătut pe spate, apoi m-au întrebat cum mă simt.  Read More

Occidentalii îi acceptă pe români pentru că sunt harnici

Românii sunt oameni harnici

Occidentalii îi acceptă pe români pentru că sunt harnici. Vă sună cunoscut aceste cuvinte? Românii sunt muncitori – nu cred că am fire de păr în cap de câte ori am auzit această propoziție spusă cu mândrie de oameni din toate categoriile sociale și de toate vârstele. Am auzit-o și am început să o cred, mai ales știind că mie îmi place să fac lucrurile așa cum trebuie, să caut întotdeauna cele mai bune soluții pentru a realiza ceea ce doresc. Mă gândeam că omul harnic e așa cum îmi place să cred că sunt eu. Și poate chiar mai există asemenea oameni. Nu vreau să generalizez în nici o direcție, ci doar să vă spun ce am observat în ultima vreme lucrând cu oameni de diverse naționalități, oameni de prin întreaga lume.

După cum vă spuneam, muncesc într-o brutărie. O fabrică destul de mare și de cunoscută în lume. Aici am întâlnit nu doar români și scoțieni, ci și persoane venite din cele mai îndepărtate locuri ale pământului. Nu pot generaliza doar în baza faptului că am cunoscut zece români și cincisprezece scoțieni, nu-i așa? Dar vă pot spune ce am remarcat în această lună de zile în care am muncit cot la cot cu ei. Desigur, este posibil să mă înșel, iar ei să fie altfel de cum îi văd eu, după cum și ei m-au văzut altfel de cum sunt în realitate.  Read More

Cum mă văd alții și cum sunt, de fapt

Cum mă văd alții

Săptămâna aceasta (la ei începe de duminică săptămâna) am avut patru nopți lungi, de câte 12 ore, în care toți nervii și toți mușchii mi-au fost puși la încercare. Există o regulă pe care o înțeleg și o apreciez, dar care mă aduce la disperare: în afara sălilor de producție ale brutăriei unde lucrez nimeni nu umblă în uniforma de lucru. Fie că vrei să mergi la wc, la cantină sau afară, să fumezi, întâi trebuie să treci pe la vestiar, să îți dai boneta, uniforma și bocancii jos, ca să nu le contaminezi cu diverse. Am patru pauze de-a lungul programului, deci socotiți de câte ori mă îmbrac și mă dezbrac în fiecare noapte. Dacă nu vă descurcați cu matematica, vă ajut eu: destul cât să obosesc făcând gimnastică în vestiar și cât să mă enervez maxim că această activitate îmi fură din timpul liber de care aș putea beneficia.

În brutărie există posturi de muncă mai bune și mai puțin bune. Depinde ce îți dorești. Eu le aleg întotdeauna pe cele mai grele, ca să treacă repede timpul, să nu mă plictisesc și nici să nu mă simt vinovată că le iau banii degeaba, după cum spune un român cu care suntem prieteni. Acum adunați la aceste informații și faptul că nu sunt obișnuită să pierd nopțile, că nu mai am 20 de ani, că dorm mult prea puțin Read More

Omul fără țară

M-au învățat, când mintea îmi era prea fragedă pentru a putea separa binele de rău și minciuna de adevăr, că trebuie să îmi iubesc țara, să o apăr de tot ce i-ar putea dăuna și să îmi dau, în caz de nevoie, până la ultima picătură de sânge pentru ea. Am acceptat cu seninătate ideea și chiar mi-am iubit țara așa cum îmi iubesc familia. Nu știu dacă am făcut prea multe pentru ea, însă cu siguranță aș fi fost capabilă să stau la porțile sale cu arma în mână dacă ar fi trebuit să o apăr. Târziu mi-am dat seama că, de multe ori, răul nu vine din afară, ci se află acolo, în interior, câte puțin în fiecare dintre noi.

Orice român care uită să ceară bonul fiscal la magazin, care aruncă un gunoi pe jos, care nu merge la vot, care dă șpagă, care fentează într-un fel sau altul statul, este un român care nu își iubește țara. Cu acest gând am trăit câțiva ani de zile, până când am înțeles că, oricât ai fi de corect, tot se va găsi cineva care să (te) fure, că românul/România suferă de o boală incurabilă, care îl/o macină din interior și pentru care încă nu s-a găsit leacul potrivit. Acest gând m-a durut așa cum m-a durut moartea mamei.  Read More