Skip to main content

Trebuie să fie bine!

Vienela, trezește copilul din tine și trimite-l afară, acolo unde vara își face de cap. Orice secundă petrecută în casă este o secundă pierdută, o secundă în care nu te-ai bucurat de soare, de mare, de copaci, de flori, de fluturi, de fructe și de copii. Recitește acum, cât timp plouă la Ploiești, textul scris aseară de Betty, o compunere cu tema vara, și profită de fiecare clipă a vieții, de ploi, de vânt, de soare, de parfumul verii. Citește în iarbă, întâlnește-te cu prietenii, dansează, fă tot ceea ce ți-ai dorit vreodată, toate lucrurile pentru care nu ai avut destul timp sau destulă îndrăzneală.

Vienela, viața e scurtă. Parcă mai ieri erai tu cea care abia aștepta vacanța de vară pentru a se distra în fiecare clipă, abia aștepta dimineața pentru a merge la ștrand și seara pentru a juca pititea. Vezi cât de repede au zburat toate? Simți cum vântul îți aruncă în păr fire albe și pe obraz riduri mai mult sau mai puțin fine? Profită din plin de timpul rămas.

(more…)

Cât de des mă uit la televizor

V-am spus vreodată cât de des mă uit la televizor? Pentru că zilele trecute, din neștiință sau din obișnuița de a generaliza, cineva m-a acuzat că mă las influențată de ceea ce văd la tv, iată că mi-a trecut prin cap să scriu un mic articol, să vă explic tuturor cum stă treaba cu televizorul la mine în casă. Mi-e lene la ora asta să mai fac încă o poză, să demonstrez lumii că nici măcar nu e conectat la cablu sau la vreo priză și, oricum, nu văd din ce motiv serios aș încerca să fac un asemenea gest.

Mi se pare că este edificatoare poza pe care o am deja, de acum câteva zile, prin calculator. Dacă vreți să știți cât de des mă uit la televizor, este suficient să rămâneți aici și să admirați frumusețea mea de ecran și tot ceea ce se vede în/pe lângă el. Adevărul este că m-aș uita chiar mai des la televizor, însă nu am motive. Uneori Pufina se ridică de acolo și își caută alt culcuș ori fuge la bucătărie, să mănânce. Atunci întorc privirea și le văd pe celelalte trei. Poate că nu-s la fel de grase și de frumoase cum e Pufina Pufarina, (more…)

Copiii și câinii

Copiii sunt ființe tare ciudate. Când eram mică, mă străduiam să dresez toți câinii aciuați pe la bloc, indiferent cât de mari și agresivi ar fi fost, însă mă temeam grozav de Simona, fetița de la scara vecină, căci la orice mică nemulțumire obișnuia să zgârie mai rău decât o pisică. Când era băiatul meu micuț, băga mâna prin toate gardurile pentru a mângâia câinii. Hrănea și mângâia fără teamă orice maidanez, chiar și pe cei care erau mai înalți decât el, dar urla ca din gură de șarpe dacă vedea un fluture.

Ieri am avut ocazia să descopar că mai există și alți copii ciudați pe pământ. Nepotul soțului meu, băiat de șapte ani, se joacă zilnic cu Bruno al meu, un dulău de 25 de kilograme, ba chiar se străduiește să îl dreseze după metode inventate pe loc. Cine și-ar fi putut imagina că se va speria de o cățelușă care probabil avea maxim un kilogram? Am râs cu lacrimi văzând cum fugea de o micuță din rasa shih tzu (more…)

Trei frați pătați și o nebună ce vrea să atingă cerul

Copilului din mine îi place să umble din creangă în creangă, să îmbrățișeze (doar în gând, căci mai am, încă, o brumă de luciditate) copacii blânzi care-i umbresc gândurile înfierbântate. Mi se întâmplă uneori să îmi doresc lucruri pe care mintea știe că nu le poate realiza, așa cum s-a întâmplat ieri, când am vrut să caut în adâncul pământului și-n vârful cerului inima ce unește cei trei frați pătați, copii cuminți ai unei mame neștiute. Unii au spus că sunt nebună, că ar trebui să cer de la natură și de la viață chestii care m-ar putea înalța. Am zâmbit pe ascuns și am păstrat pentru mine secretul.

De ce le-aș spune unor necunoscuți că, ajutată de către cei trei frați pătați, aș putea ajunge într-o zi să ating cerul, împlinindu-mi astfel un vis nebunesc? Hai, fiindcă sunt fată bună, accept să mă arăt într-o postură nouă numai celor ce îmi intră pe blog. Aveți puțintică răbdare, căci mai întâi vreau să vă fac cunoștință cu noii mei prieteni, cei trei frați pătați. Observați cu câtă grijă îmi sprijină (more…)

Ciuperca uriașă

-Ciupercă, ciupercuță, cum de ai crescut așa măricuță? am întrebat-o pe ciocolatia care mi-a ieșit în cale pe neașteptate, tocmai când mă pregăteam să pun piciorul pe poteca îngustă de la poalele pădurii.-M-au adăpostit copacii înalți și ierburile dese. Am avut și un strop de noroc, deoarece a plouat foarte mult și oamenii nu au îndrăznit să se aventureze până aici, dar acum simt cum tremură inima în mine. E soarele în vârful cerului, aerul e tot mai cald, pădurea tot mai primitoare. Cât timp crezi că va mai trece până când mă vor descoperi și mă vor rupe pentru a se mira mai bine de frumusețea mea? Sau până când mă vor călca în picioare, grăbiți să ajungă mai sus, tot mai sus, spre înălțimile amețitoare ale muntelui?

-Draga mea ciupercă, eu sper să nu te observe. Uite, dacă privești în jur, observi că oamenii, deși au venit la munte, (more…)

Vă plac “conversii” mei?

Nu-s eu genul de om care să se laude pe blog cu obiectele pe care le cumpără, după cum nu sunt nici genul care să irosească bani pe produse doar pentru că poartă numele unor branduri celebre, însă de această dată chiar nu mă pot abține, căci m-am distrat și mă distrez maxim când mă uit la ceea ce mi-a cumpărat soțul meu în urmă cu vreo două săptămâni. Am intrat într-un magazin cu produse chinezești ca să căutăm o minge pentru Bruno. Curiozitatea ne-a împins să ne plimbăm pe la toate raioanele și, la un moment dat, ne-au atras atenția niște papuci de casă deosebiți, pe care Mihai a decis să îi cumpere numai și numai pentru amuzament.

Cum să nu te apuce râsul când te uiți la ei și cum să nu îți întrebi prietenii dacă le plac “converșii” tăi, dacă te încalți prin casă și uneori, din comoditate, chiar când scoți câinele la pipi pe lângă bloc, cu niște papuci din plastic roz-roșu, dotați cu șireturi albe care duc spre nicăieri? Uitați-vă bine la poza pe care am făcut-o și invidiați-mă, căci așa ceva nu vedeți în fiecare zi. Am “converși”, firmă de firmă, ultima (more…)

Cum de sunt atât de pricepută?

M-am îndrăgostit de ele de cum le-am văzut. Frumos colorate, confortabile, cu roți moi. Cele mai potrivite role pentru mine, mi-am spus în gând și am cerut voie să le încalț. Nu mi-a păsat că ultima dată când patinasem se întâmplase în urmă cu 28 de ani. Mi-am făcut curaj (a se citi am băut un pahar cu vin) și m-am ridicat de pe canapea. Rolele s-au întins la drum, ascultătoare. Cinci perechi de ochi s-au lipit de mine, așteptând momentul în care femeia de 46 de ani s-ar fi lungit pe parchet, doborâtă de rolele năzdrăvane.

Le-am făcut în ciudă și am “gonit” prin apartament, de la intrare și până în fundul dormitorului. M-am întors, iar și iar, la fel de sigură pe picioare. Cum am putut sta atâta amar de vreme fără să mă bucur de această senzație de libertate? Ah, stai, că nu o cunoșteam, de fapt. Mie părinții mi-au cumpărat patine cu rotile dispuse două câte două, nicidecum role cu gheată încorporată și roți de silicon perfect aliniate. Și atunci, de unde (more…)

Luminița de la capătul… lăbuțelor – un videoclip viral?

I-am spus copilului ieri că am nevoie de ajutorul său pentru a face un videoclip viral pe youtube, un videoclip care să adune foarte multe vizualizări. L-am întrebat dacă are vreo idee nemaipomenită, nemaiauzită, nemaiîntâlnită și mi-a spus că ar fi fost deja bogat și celebru dacă ar fi avut. 😀 S-a străduit totuși să repare mica jucărie numită în mod pretențios laser pentru a mă ajuta să filmez animalele în timp ce alergau după luminița de la capătul… lăbuțelor, deși eu nu câștig nici măcar un bănuț de pe urma videoclipurilor postate pe youtube.

Pentru că au alergat până când le-au ieșit limbile de un cot, Bruno și frumoasa Miti au fost surprinși urmărind luminița dintr-o postură care nu le face prea mare cinste: văzându-i tolăniți pe gresie, ca niște puturoși, nimeni nu ar crede că au alergat prin casă timp de aproape o oră, că s-au străduit din toate puterile să prindă punctul roșu care se plimba pe gresie și care îi făcea să alunece de colo, colo, uitând de foame, de sete, de somn. Din păcate, videoclipul a devenit viral numai în speranțele mele. Realitatea spune că prietenii mei nu gustă distracția alături de căței și pisici, din moment de filmul a adunat doar 12 vizualizări, din care una sigur este făcută de sora mea. (more…)

Ne naștem iubitori de animale sau devenim?

Nu îmi aduc aminte dacă mi-a fost inoculată iubirea pentru animale sau dacă m-am născut cu ea în sânge. Tatăl meu a crescut la țară, într-o familie săracă. Bunicul murise în razboi, lăsând acasă o văduvă și șase copii, toți minori. Bunica le-a trasat sarcini precise, a împărțit munca din gospodărie, astfel încât fiecare copil să contribuie cu ceva la bunăstarea familiei. Tatălui meu, de exemplu, i-a revenit obligația de a duce vaca pe câmp, la păscut. Avea doi buni prieteni: un cal și un câine. Obișnuia să priponească vaca într-un loc umbros, apoi să galopeze cu armăsarul pe câmpuri. Câinele îi însoțea întotdeauna, alergând lângă picioarele calului.

Într-o zi, nu se știe din ce motiv, calul a făcut un pas greșit și și-a lăsat sutele de kilograme pe laba câinelui, într-o călcătură de coșmar. Doar o clipă, timp suficient pentru câine să simtă o durere cumplită, căci nu-i lucru de șagă să te calce pe picior un armăsar care galopează. Câinele a întors capul și a înfipt dinții în carnea care i-a ieșit în cale: piciorul tatălui meu, care avea pe atunci vreo zece anișori. Credeți că s-a supărat? Nicidecum. (more…)

Flăcări portocalii

Am avut pentru o clipă iluzia că m-am întors în copilărie, la vara aceea toridă când cei doi frați, tatăl și unchiul meu, ne-au dus la pădure să petrecem o zi în aer liber, să ne bucurăm de răcoare, de aer curat, de ciripit de păsărele. Acum flăcările se înălțau spre vișin. Omul sensibil pe care îl adăpostesc în spatele zâmbetului ironic a strigat la pofticioșii ce pregăteau grătarul: mutați-vă mai departe de copaci, să nu îi distrugeți. Focul a pâlpâit portocaliu, în semn de mulțumire. Crengile s-au aplecat spre mine, răcorindu-mă. Aerul a tremurat exact ca atunci când eram micuță și mâncam, la margine de pădure, șunca friptă pe băț. Nu îmi păsa că picase în cenușă. Tata ar fi fost mândru de mine, dacă ar fi văzut că plimbările prin pădure m-au învățat cât este de important să protejăm natura, să ținem focul departe de animale și copaci.

Liniștită în privința aceasta, mi-am permis o clipă de relaxare și am pozat flăcările portocalii (more…)