Cuibul sărăcăcios în care își adăposteau grijile și speranțele era tot mai aglomerat. Veneau păsări din toată lumea să caute, printre paie, bețe și pene jumulite secretul bine păstrat în tainițele inimioarelor ce băteau la unison. Li se dusese vestea în cele patru zări că nu simțeau nici frig, nici foame când erau împreună. Se respectau și se sprijineau întotdeauna, oricât ar fi fost de greu.
O singură supărare aveau păsările: puiul lor nu zbura. Îi crescuseră frumos aripile, erau lucioase și viguroase, însă micuțul refuza să le folosească. Își petrecea timpul în cuib, acolo unde căldura pufului dăruit de mama pasăre, gâzele apetisante aduse de tatăl pasăre și jucăriile pe care le procura singur păreau să îi fie de ajuns.
Timpul trecea și puiul devenea tot mai mare. Avea tot mai multe nevoi și parcă tot mai puțin spațiu în cuib.
-Mamă, tată, eu m-am decis! Îmi iau zborul spre zări mai albastre. Vreau să cunosc lumea, să regăsesc prietenii deja plecați, să îmi construiesc propriul cuib. Vreau să știu de ce am aripi. Vreau să zbor!
Vai, cât s-au mai bucurat păsările părinți. Iată că puiul lor era perfect normal. Dragul de el, cât i-a mai speriat până mai ieri și câtă bucurie le-a adus acum.
-Zboară, puiule, zboară! ciripeau ei bătând frenetic din aripi.
Au început pregătirile. I-au dat o mulțime de sfaturi despre cum să se păzească de vulpea cea rea, despre cum să se orienteze folosind busola rațiunii, despre cum să își clădească un cuib rezistent, pe care nici ploaia, nici vântul să nu îl dărâme. I-au aranjat penele, i-au adus hrană sățioasă, i-au lăudat tentativele de zbor făcute în jurul casei.
Da, puiul era pregătit – știa să se folosească de vânt și ciripea perfect în limbi străine. Mândria păsărilor părinți nu mai cunoștea margini. Îl vom sprijini până la capăt, orice drum ar alege, chiar dacă va trebuie să ne vindem și sufletele pentru asta, spuneau ei oricui era dispus să îi asculte.
-Dar ce vom face noi în cuibul pustiu? întreba pasărea tată.
-Și dacă totuși va întâlni vânturi potrivnice și se va prăbusi din înalt? gemea pasărea mamă când nu o auzea puiul.
Copleșite de îndoieli și de tot mai multe temeri închipuite, păsările se învârteau prin cuib si ciripeau a plâns.
-Vai, vai, micuțul nostru chiar își va lua zborul! Vai, vai, trebuie să îl însoțim măcar o bucată de drum, să ne asigurăm că se descurcă!
Puiul râdea, însă nu spunea Nu. Avea emoții, ca orice alt pui care zboară departe de cuib pentru prima dată în viață. Poate că undeva, în mintea lui, spera că își vor putea face un nou cuib, mai puțin sărăcăcios, mai spațios, mai modern, să rămână împreună, să se sprijine ca și până acum. Au căutat cele mai bune rute de zbor, cele mai ieftine cuiburi de închiriat, cele mai convenabile soluții pentru o viață nouă. Le tot dădea cu virgulă.
-Noi nu ciripim atât de bine limbi străine. Cum ne vom descurca, dacă plecăm cu el?
-Vom flutura aripile la început, așa cum își flutură maimuțele brațele. Apoi vom învăța, spunea tatăl pasăre, încrezător. Sunt sigur că tu vei învăța prima, căci îți place să ciripești și ești ambițioasă.
-Și cuibul nostru vechi, în care am adunat atât de mult puf călduros și-atât de multe amintiri plăcute?
-Îl acoperim cu frunze, să nu-l vadă nimeni. Îl vom regăsi la întoarcere intact, continua pasărea tată.
-Și toți prietenii noștri, toți cei care își duc traiul alături de noi, în cuibușorul de nebunii? De ei ce se va alege dacă zburăm departe?
-Vom zbura împreună, așa cum am făcut mereu. Uniți la bine și la rău!
-Dar noi nu suntem pregătiți acum. Ne-a luat prin surprindere și nu avem aripile destul de fortificate.
-Nu te îngrijora. Imediat ce vom fi gata, vom zbura după el…
Puiul asculta zâmbind. Ce părinți am și eu! Întâi au tot încercat să mă împingă în afara cuibului, să învăț să zbor singur, iar acum, când m-am decis, vor să se țină după coada mea…
Orice asemănare a acestei povești spuse la gura blogului cu fapte din viața mea reală este pur intenționată.
2 thoughts on “Când puiul își ia zborul”