Skip to main content

Când covorul devine fermecat…

Spune-mi că-ți amintești și tu, la fel de bine ca mine, câtă pulbere de stele a plutit prin aer la prima noastră întâlnire. Camera în care te ascundeai, învăluită într-un clar-obscur de-a dreptul romantic, mirosea a cafea proaspăt făcută și acest lucru m-a înviorat pe loc. Întinse pe mese ori făcute sul și aruncate prin colțuri, covoare de toate mărimile și în toate culorile mă îmbiau moale. Mi-a fost milă să trec pe lângă ele fără să le ofer un strop din căldura palmelor ce îmi transpirau inexplicabil, așa că le-am atins, le-am pipăit și pe unele chiar le-am admirat.

Te-am observat destul de târziu, când deja ochii îmi obosiseră de la prea multele culori ce împânzeau camera. Tu singur, dintre toate, cu modestia celor veniți din alte vremuri, te mulțumeai cu nuanțe de alb, gri și negru. Știam deja că eleganța înnăscută nu are nevoie de paiete, de sclipici sau de culori viole(n)te. Mi-a bătut inima tare. Emoția m-a sugrumat. Mâna s-a întins, tremurând, spre trupul tău suplu, dar viguros. Voiam să te fac al meu acolo, atunci, fără să îmi pese de ceea ce vor crede sau vor spune ceilalți.

Vânzătorul a citit în ochii mei cât de mult te doream, așa că mi-a făcut un preț pe măsura sentimentelor mele. Tot ce e frumos e și scump, m-am consolat. Banii au trecut din mâna mea în cea prăfuită a vânzătorului. Te-am luat în brațe ca pe o comoară și te-am purtat cu grijă pe străzi umbrite, până acasă. Setea m-a gonit la bucătărie, în căutarea unui strop de apă rece. Când m-am întors, Pufi deja te salutase cu ghearele-i ascuțite. Pe dos, este adevărat, însă cicatricea încă se mai observă.

Te-am întins pe podea, acolo unde îți place ție să te odihnești. Nu m-a lăsat inima să te calc în picioare. Te-am ocolit întotdeauna și am sperat că toți ceilalți vor proceda ca mine. Deșartă iluzie! La nici o săptămână de la momentul în care te-am făcut al meu, trupul tău părea strivit, murdar, acoperit de blănuri inutile. Cu inima sfâșiată de suferință, te-am dus în baie, să te revigorez, dar forțele răului deja râdeau de noi, știind că îl împinseseră pe Bruno să roadă peria care te-ar fi putut face să arăți ca nou.

Nu m-am lăsat. Te-am scăldat în apă caldă, te-am parfumat cu detergenți scumpi, te-am mângâiat din cap și până în picioare cu palmele, deși simțeam cum asprimea ta mi le rănea. La final, când te-am întins pe bară să te usuci, nu mai aveai nimic din ceea ce îmi plăcuse la tine. Albul nu mai era alb, negrul nu mai era negru. Te-am întins iar pe podea și am emis o ordonanță de urgență: Nimeni, absolut nimeni nu mai are voie să îl calce în picioare pe cel suferind, pe cel multpreaiubitșiscumpplătit.

Cu toate că mi-au respectat dorința, culorile tale au continuat să fie înecate, iar trupul ți s-a îmblănit repede, că așa sunt animăluțele mele, darnice. Ți-au oferit gratuit tot părul pe care îl năpârliseră. Când s-au anunțat pentru vizită musafiri importanți, m-am văzut nevoită să te ascund, ca să nu te faci de rușine. După ce au plecat, mi-am luat inima în dinți și te-am dus la băile publice, să te spele niște profesioniști. Mi te-au adus ca nou înapoi. Iar te-am întins pe podea, iar te-ai murdărit în doar câteva zile.

Cu ochii în lacrimi, am decis să te las în pace, să îți trăiești viața departe de cei care vor să te calce în picioare. Ți-am acordat șansa de a rămâne mândru și de a privi de la înălțime pe toți răutăcioșii care te-au umilit cândva. Ascuns într-un colț de dormitor, ai reusit să te relaxezi și-atunci, abia atunci te-ai transformat din broscoi în prinț, din covor banal în covorul fermecat care îmi poartă visul peste mări și țări. Urmează doar să aflu cum pot trage frâiele pentru a te convinge să transformi visul în realitate, să mă porți într-o clipită acolo unde mi-e inima.

Când covorul devine fermecat, doar imaginația îi poate întrece zborul…

2 thoughts to “Când covorul devine fermecat…”

Leave a Reply