Skip to main content

Amintirea unei fustițe roz cu volănașe

Dragă F.,

Poate că nu ți-aș fi scris niciodată dacă nu se întâmpla ca, din senin de primăvară, prin memorie să îmi fluture sub ochi fustița roz cu volănașe pe care am cumpărat-o cu mulți, mulți ani în urmă. Îți aduci aminte de ea? Te-ai împotrivit, spunând că e scumpă (și chiar era; m-a costat, la acea vreme, 30 de lei) și urâtă (urât ești tu!), că e prea scurtă (nici măcar nu era scurtă, îmi acoperea jumătate din coapsă, dar tu erai un puritan plictisitor), că e prea roz, prea din denim. Prea puțin mi-a păsat mie de teoriile tale. Am așteptat să iau salariul și mi-am cumpărat-o.

Nu vei putea înțelege niciodată cât am iubit acea fustiță. Mă milogisem de vânzătoare să o păstreze ascunsă, căci era singura pe care o avea în magazin. Mă simțeam cu adevărat EU bine bronzată, îmbrăcată într-o bluziță albă și în fusta roz, încălțată cu șosete albe scurte și pantofi sport albi. Eram atât de tânără și de inocentă, atât de fericită cu lucruri simple. Iubeam viața cu o pasiune mistuitoare. Voiam să încerc totul, voiam să gust totul, voiam să trăiesc totul. Urcam munții, patinam, mă sărutam în ploaie, munceam, creșteam un câine uriaș, dansam, înotam în orice firicel de apă găsit în drumurile mele, iar nopțile mi le petreceam citind.

Tu nu mă puteai înțelege. Erai, încă de pe atunci, un tip care nu cunoștea din viață decât muncă și somn, somn și muncă. Ai susținut mulți ani că mă iubești. Eram naivă. Credeam fiecare cuvânt pe care îl rosteai. Poate chiar îmi spuneai adevărul, căci te străduiai să nu îmi lipsească nimic din ceea ce mi-aș fi putut dori. Dacă se încadra între cele două clapete ale ochelarilor tăi de cal, desigur.

Apoi s-a sfârșit. Mi-a fost sfâșiat vălul care îmi ascundea vederii rigiditatea ta, dar și dorinta de a te realiza. Mi-a fost ușor să citesc în ochii tăi durerea. Nu plângeai pentru iubirea pierdută, ci pentru că descopereai cât de puțin îmi păsa mie, la acel moment, de ruptură. Eu îmi plângeam doar anii de viață pierduți. Și-am plâns în gând după fustița roz cu volane pe care te-ai răzbunat în acea zi. Ți-am iertat totul – faptul că erai un “încuiat”, că îți plăcea să privești viața de la distanță, că aveai caracterul unui Dinu Păturică modern, însă nu cred că am putut ierta vreodată faptul că m-ai lovit acolo unde știai că o să mă doară tare.

Ai distrus un lucru care mie îmi plăcea, iar eu am simțit că toți acei ani au fost o minciună, că am avut alături un om care nu ar fi ezitat, dacă nu exista fustița, să îmi sfâșie obrazul sau inima. Nu te-am iertat nici pe tine, care așa ai fost născut și crescut, nu m-am putut ierta nici pe mine pentru naivitatea de care am dat dovadă.

Ți-as fi putut spune în față toate astea, dar ce sens ar fi avut? Tu continuai să viețuiești în stilul propriu, eu continuam să mă consum ca o flacără vie. Când te-am văzut ultima dată, cu mulți ani în urmă, mi-am dat seama că am făcut cea mai bună alegere. Nu ai fi putut ține pasul cu mine și drumurile noastre s-ar fi separat oricum. În urma ta rămân doar amintirea unor ani pierduți, o fustă roz cu volane și această scrisoare, o alta din ciclul scrisori netrimise.

 

Leave a Reply